Zilele trecute – cu ajutorul celor de la Centrul Culturii Tradiționale Maramureș (Rada Pavel) – v-am povestit cum era cu mersul la școală în județul nostru acum mulți, mulți ani.
Povestea continuă astăzi cu Vasile Oanea din Breb:
„Mie mi-o plăcut școala… deși eram cam neîndemânatic. Îmi amintesc că în clasa I, pe „1” îl făceam întors. Eram vreo 25-30 într-un an și încă vreo 2-3 rămași repetenți din alt an.
Îmi păstrez caietele pe care le-am avut încă din clasa a III-a. Cine le mai păstrează? De o juma’ de secol. Ghiozdan n-am avut niciodată. Numa cu traistă mergeam.
Tare mă bucuram când primeam câte o carte. Îmi aduc aminte că aveam un dud și îi lăsam pe colegii mei de școală să se urce în dud dacă îmi dădeau câte o carte. Primeau cărțile atunci când scoteau mălai de la cooperativă. Pe mine, părinții m-o lăsat la școală până am terminat a 8-a, pe urmă nu m-o mai încurajat să merg mai departe. Și când nu m-au primit la liceu, mama și tata s-o bucurat, că o să mă ocup de agricultură, că aveam pământ mult. Io, în schimb, tare am suferit. Pentru mine ăla o fost baraju vieții”.
De asemenea, Ileana Șandor din Călinești (dăscăliță, acum pensionată) își amintește:
„Am avut norocu’ că am mers deja într-o școală… ca școala, nu într-o casă improvizată, cum merseseră cei mai mari decât mine. Era o clădire frumoasă, cu patru săli de clasă și se mergea în două schimburi, că erau copii mulți. Cât am fost eu în ciclu’ primar, se construia școala nouă și uneori ne duceau să ajutăm și să dăm cărămidă din mână-n mână. Într-a cincea, am trecut în școala nouă. Așa emoții aveam cu câteva zile înainte de a începe școala, când ne pregăteau părinții rechizitele, ne cumpărau caietele de la cooperativă! Imaginea din prima zi de școală care mi-o rămas și acuma în minte îi cu curtea școlii. Acolo, cum pe timpul verii, nu umblau copiii, creștea un anumit fel de iarbă, o buruiană cu o tulpină lungă și cu frunze lunguiețe. Era plin de ea în prima zi de școală, da deja, în a doua nu mai era, că alergam noi, copiii, pe acolo și o bătuceam cu picioarele.
De îmbrăcat, ne îmbrăcam în trening, luat tot de la cooperativă, ăla era baza, să îl ai în prima zi de școală. Probabil atunci o apărut treningurile. Apoi ne duceam îmbrăcate într-o sumniță și o cămeșucă, cum doream noi. Cu trăistucă mai întâi, apoi o apărut ghiozdanele. Aveam ghiozdane de 11 lei. Un ghiozdănel de carton, cu ceva lipit păstă el… toți aveam același ghiozdan. Ne mai cumpăram lăcrițe, niște penare de lemn, în care ne puneam creioanele, n-aveam multe. Aveam toc și peniță, călimara cu cerneală, cu care umblam în fiecare zi, apoi de câte ori s-o vărsat aceie, era durere… Un ritual important era să ne învelim caietele și cărțile cu coală albastră, așa, ca o hârtie de împachetat, cumpărată tot de la cooperativă.
Învățătoare tare bună am avut, pe Valeria Huban, era preoteasă-n sat. Îi ziceam „tovarășa” pe-atunci, da era o doamnă, care știa să te ajute orice problemă aveai. Ea ne-o luat și niște cărțulii mici la toată clasa, din colecția „Biblioteca școlarului”, cu câte o poveste în ele. Îmi amintesc că o poveste pe care am tot citit-o și răscitit-o și eu, și toată clasa, și surorile mele o fost „Doi feți cu stea în frunte.” Am cam luat premii, da dintr-a cincea, mai mult II și III, că n-am reușit nicicum să-l înving pe un băiat din clasă. Temele le făceam singuri, da ne mai ajuta și mama, chiar de avea numai două clase, ne dădea mereu impresia că ea știe cum trebe făcută o problemă sau mai știu eu ce. O pus preț pe școală mama şi uite că trei din patru fete am ajuns învățătoare. Bine, să nu vă-nchipuiți că dacă învățam, nu mai aveam treabă cu mieii, cu găinile, cu puii, vara nu era vacanță, că era fânu de făcut. Da oricum, cine o vrut pe atunci să-nvețe, o-nvățat…”.
