Un general fără onoruri? – Controversa care zguduie Ministerul Apărării

În preajma unei înmormântări încărcate de semnificație militară, România se trezește în mijlocul unei polemici aprinse. Generalul-maior (rtr.) Radu Ioan Theodoru, veteran de război și figură cunoscută în spațiul public, nu a primit aprobarea pentru onorurile militare prevăzute de lege. Decizia aparține Ministerului Apărării Naționale, iar reacția nu a întârziat să apară.

Familia generalului, sprijinită de reprezentanți ai Partidului S.O.S. România, a transmis o somație publică în care acuză instituția că ar fi retras „un drept legal” fără a invoca o hotărâre judecătorească, așa cum ar cere statul de drept. Documentul transformă o decizie administrativă într-un caz național, aducând în lumină întrebări incomode despre limitele puterii instituțiilor și respectul față de lege.

Potrivit somației, motivarea MApN ar fi una ideologică: activitatea publicistică a generalului ar contrazice adevărul istoric și principiile democratice. Un argument care, în absența unei condamnări sau sancțiuni judiciare, deschide o zonă gri.

Adevărul este că, generalul Radu Theodoru:

• nu a fost condamnat pentru infracțiuni prevăzute de legislația privind negarea Holocaustului;
• nu are decizii judecătorești care să îi limiteze drepturile postume;
• beneficiază, conform Legii 44/1994, de dreptul la onoruri militare ca veteran.

Prin urmare, familia și semnatarii somației consideră că MApN aplică o sancțiune fără bază legală. Această posibilitate, chiar și doar în plan teoretic, ridică problema unei ierarhii inversate, în care o instituție administrativă ar decide asupra drepturilor unei persoane fără intervenția unei instanțe.

Refuzul MApN ar fi fost justificat prin invocarea Raportului Comisiei Wiesel, un document de referință în materie de istorie a Holocaustului, dar care nu are caracter juridic. Adevărul este că Ministerul Apărării Naționale desfășoară în mod sistematic programe și măsuri de prevenire, combatere și sancționare a radicalizării şi discursului instigator la ură, precum și a oricăror forme de negare şi distorsionare a Holocaustului, a manifestărilor antisemite și xenofobe şi a tuturor formelor de intoleranță. Totodată, este cunoscut faptul că generalul maior în retragere  Ioan-Radu Theodoru, unul din fondatorii Comandamentului Vlad Țepeș, a fost anchetat pentru trădare. mai mult, i s-a reproșat că a vizitat, de mai multe ori, ambasada rusă îmbrăcat în uniformă.

Nu mi-am propus să judec dacă generalul a fost vinovat sau nu. Mă interesează doar dacă a fost aplicată legea, sau nu. De aceea, mă întreb, poate un raport politic și istoriografic să limiteze un drept prevăzut clar de lege? În textul somației, răspunsul este categoric „nu”. Iar această poziționare nu este lipsită de logică. Raportul nu este lege, nu e decizie judecătorească, nu stabilește vinovății personale. Folosit ca temei decizional, pare să ducă MApN pe un teren fragil, unde interpretarea se poate transforma în precedent administrativ riscant.

În lipsa unei clarificări, familia generalului amenință cu acționarea în instanță a Ministerului Apărării și solicită daune morale uriașe. Suma, simbolică în dimensiune, are rolul de a sublinia gravitatea percepută a umilirii publice.

Tonul comunicatului este dur, acuzator, încărcat de tensiune. Dincolo însă de retorică, rămâne o chestiune juridică fundamentală: a acționat MApN în limitele legii sau și-a depășit competențele?

Pare , mai degrabă, că este un posibil pas greșit al instituției deoarece, chiar și în cel mai echilibrat scenariu, refuzul onorurilor militare:

• nu pare a se baza pe o decizie judecătorească,
• ridică probleme în relația dintre administrație și justiție,
• pune în discuție interpretarea unei legi care nu prevede excepții ideologice.

Așadar, este rezonabil să afirmăm că MApN ar putea fi în eroare, nu neapărat în intenție, ci în procedură. Iar într-un stat democratic, procedura este esențială. Mai ales când e vorba despre onoarea unui militar care și-a slujit țara cu demnitate și curaj.

Indiferent de final, acest caz va deveni, cel mai probabil, un punct de referință. Fie pentru o corectare administrativă, fie pentru o dispută juridică amplă. Iar întrebarea care planează asupra întregii situații rămâne deschisă: Cine decide, de fapt, limitele drepturilor unui veteran de război? Legea sau interpretarea instituțiilor?

Înainte de a avea un răspuns definitiv, un lucru este cert: societatea românească contemporană asistă la un moment în care memoria militară, justiția și politica se întâlnesc într-un spațiu tensionat, în care orice pas greșit poate redefini norme.

Vasile Petrovan