La 16 noiembrie 1883, în sala de ședințe a comitatului Maramureș din Sighet lua ființă Reuniunea învățătorilor greco-catolici români, o organizație profesională care avea să contribuie la dezvoltarea învățământului, pregătirea dascălilor și păstrarea identității culturale românești, într-o perioadă în care școlile confesionale se confruntau cu dificultăți materiale și cu presiunile politicilor de maghiarizare.

Casa-școală din Giulești, construită în 1794 – Muzeul Satului din Baia Mare

Istoria învățământului maramureșean cuprinde numeroase pagini mai puțin cunoscute, în care preocuparea pentru educația copiilor s-a împletit cu eforturile uriașe ale unor generații de învățători, preoți și intelectuali de a păstra limba și cultura comunităților românești. Școala reprezenta principala posibilitate de acces la cunoaștere, iar dascălul îndeplinea adesea și rolul de îndrumător al vieții comunitare. De aceea, organizarea învățătorilor într-o asociație profesională era necesară și constituia un pas important către modernizarea educației și apărarea intereselor celor care o slujeau.

Un asemenea moment s-a petrecut la 16 noiembrie 1883, când, în sala de ședințe a comitatului Maramureș din Sighet, s-a constituit oficial Reuniunea învățătorilor greco-catolici români din Maramureș, organizație care își propunea îmbunătățirea pregătirii profesionale a dascălilor, dezvoltarea învățământului românesc și sprijinirea progresului cultural și economic al comunităților.

Fosta clădire administrativă a Comitatului Maramureș din Sighet, în care, la 16 noiembrie 1883, s-a desfășurat adunarea de constituire a Reuniunii învățătorilor greco-catolici români. Imagine de arhivă, începutul secolului XX. – Colecția Fortepan/peterlengyel

Evenimentul, de la care se împlinesc astăzi 143 de ani, este documentat în cercetările istorice realizate pe baza fondurilor arhivistice și a documentelor păstrate în colecțiile muzeale, constituind o mărturie importantă despre preocupările intelectualității românești din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Inițiativa avea în spate o istorie mai îndelungată, deoarece o încercare de constituire a unei asemenea organizații avusese loc încă din 1875, fără să se finalizeze. Demersurile au fost reluate în anii următori, iar în 1882 Consistoriul școlar de la Gherla i-a cerut vicarului Mihail Kökényesdy să convoace învățătorii și să pregătească statutul viitoarei reuniuni. După examinarea documentului de către autoritățile bisericești și aprobarea sa de către Ministerul de Culte și Instrucțiune Publică de la Budapesta, la 13 iulie 1883, a devenit posibilă organizarea adunării oficiale din noiembrie.

În fruntea reuniunii a fost ales vicarul Mihail Kökényesdy, în timp ce funcția de vicepreședinte i-a revenit protopopului Tit Bud, cunoscut ulterior pentru contribuțiile sale la cercetarea istoriei și folclorului maramureșean.

Tit Bud, vicepreședintele reuniunii din 1883 – portret autentic reprodus în volumul său din 1911. Avea să devină ulterior președintele reuniunii și unul dintre cei mai importanți promotori ai învățământului românesc din Maramureș

Din primul comitet de conducere au mai făcut parte învățătorii Petru Cupcea din Călinești, Augustin Pop din Sat-Șugatag, Ioan Ghibanu din Apșa de Mijloc, Dionisiu Vereș din Apșa de Jos și Ioan Munteanu din Slatina, nume care ilustrează întinderea geografică a organizației și legăturile existente între școlile românești ale Maramureșului istoric, inclusiv cele aflate astăzi dincolo de granițele României.

Conform statutului, învățătorii confesionali din vicariat aveau obligația de a face parte din reuniune, membrii fondatori contribuind cu câte zece florini, iar cei ordinari cu o cotizație anuală de trei florini. Aceste sume, care reprezentau un efort considerabil pentru dascălii vremii, erau destinate susținerii activităților organizației, într-o perioadă în care școlile se confruntau frecvent cu lipsa resurselor, iar salariile învățătorilor constituiau ele însele o problemă permanentă.

Importanța inițiativei trebuie înțeleasă și prin raportare la contextul politic al vremii. După instaurarea dualismului austro-ungar în 1867, învățământul românesc din Transilvania și Maramureș a fost supus unor presiuni tot mai puternice în direcția extinderii utilizării limbii maghiare, iar școlile confesionale românești se confruntau cu dificultăți financiare, lipsa manualelor și intervențiile autorităților administrative. În aceste împrejurări, activitatea reuniunii a dobândit și o dimensiune culturală importantă, prin susținerea educației în limba maternă și preocuparea pentru păstrarea caracterului românesc al școlilor.

Documentele păstrate dezvăluie însă și o latură surprinzător de practică a organizației. Învățătorii nu se limitau la discutarea programelor școlare, ci prezentau lucrări pedagogice, organizau lecții demonstrative, analizau problemele de disciplină și de sănătate ale copiilor și căutau modalități prin care cunoștințele dobândite în școală puteau contribui la îmbunătățirea vieții cotidiene. Adunările generale se desfășurau, după o rânduială bine stabilită, în diferite localități ale vicariatului, iar dascălul gazdă pregătea o lecție practică, urmată de dezbateri asupra problemelor învățământului și de prezentare a unor lucrări de specialitate.

Un exemplu deosebit îl reprezintă preocuparea pentru dezvoltarea pomiculturii, învățătorii fiind încurajați să îi deprindă pe elevi cu altoirea pomilor fructiferi și să răspândească aceste cunoștințe în gospodăriile sătenilor. Pentru asemenea activități au fost instituite premii, iar într-un bilanț prezentat în anul 1892, Tit Bud menționa că, în decursul a patru ani, dascălii din vicariat contribuiseră la altoirea a aproximativ 16.000 de pomi fructiferi. Cifra, consemnată în documentele istorice ale reuniunii, este relevantă pentru înțelegerea preocupărilor educative ale vremii, când legătura dintre școală și gospodăria țărănească reprezenta o parte importantă a progresului comunităților rurale.

O altă preocupare constantă era răspândirea cărților și procurarea manualelor necesare elevilor, mai ales celor proveniți din familii sărace. În cadrul adunărilor, învățătorii semnalau dificultățile întâmpinate în aprovizionarea școlilor, discutau despre publicațiile pedagogice și propuneau înființarea unor biblioteci, într-o încercare de a transforma lectura într-o preocupare accesibilă unui număr cât mai mare de oameni. Reuniunea oferea inclusiv premii pentru promovarea cărților românești.

Mărturii despre această activitate se păstrează și în colecțiile Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Maramureș. În aprilie 2024, instituția a prezentat, în cadrul programului „Exponatul lunii”, procesul-verbal al celei de-a douăsprezecea adunări generale a reuniunii, desfășurată la Ieud, în 31 mai 1894, document care consemnează participarea a 36 de învățători din mai multe districte protopopești, organizarea unei lecții practice de științe naturale și acordarea unor premii pentru promovarea pomiculturii.

Procesul-verbal de la Ieud, 31 mai 1894 – Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș

Documentul oferă și o imagine a atmosferei în care se desfășurau asemenea întâlniri, deoarece activitatea profesională era însoțită de momente religioase și de manifestări ale solidarității dintre dascăli. Adunările începeau, de regulă, prin participarea la Sfânta Liturghie, după care învățătorii se reuneau în clădirea școlii unde discutau probleme administrative, pedagogice și culturale. Pregătirea unei asemenea întâlniri revenea comunității gazdă, iar participarea învățătorilor era obligatorie, absențele nejustificate putând fi sancționate.

Cercetările istoricului Marius Câmpeanu, specialist al Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, au adus în atenție numeroase asemenea documente, inclusiv procesul-verbal al primei adunări din 16 noiembrie 1883, oferind posibilitatea reconstituirii unei perioade în care dascălii au avut un rol esențial în formarea intelectuală și culturală a satelor maramureșene.

Protocolul original din 16 noiembrie 1883 – www.academia.edu / Marius Câmpeanu, Collegium Mediense, volumul XVI (2026)

Ultimul proces-verbal identificat în documentele cercetate provine de la adunarea desfășurată la Petrova, în 11 mai 1905, însă lipsa unor mărturii ulterioare nu permite stabilirea cu certitudine a momentului în care reuniunea și-a încheiat activitatea.

La 143 de ani de la constituirea Reuniunii învățătorilor greco-catolici români din Maramureș, evenimentul de la Sighet merită recuperat nu doar ca o aniversare din istoria învățământului, ci și ca mărturie despre responsabilitatea pe care dascălii de odinioară și-au asumat-o față de comunitățile în care trăiau.  Privită din perspectiva prezentului, inițiativa din 16 noiembrie 1883 rămâne una dintre acele pagini ale istoriei maramureșene care amintesc cât de mult au însemnat școala, cartea și oamenii dedicați educației pentru păstrarea identității culturale și pentru dezvoltarea comunităților românești.

Vasile Petrovan

Citește și:

Povestea protopopului Valeriu Bărbosu din Ciocotiș (III)

Lasă un comentariu