După paisprezece ani în care contribuise la ridicarea unui sat, a unei școli și a unei biserici, protopopul Valeriu Bărbosu avea să trăiască una dintre cele mai dureroase încercări ale vieții. În toamna anului 1940, doi dintre fiii săi au fost bătuți, el însuși a fost arestat și agresat, iar familia a rămas fără siguranța căminului fiind obligată să plece în refugiu. Ultima parte a poveștii urmărește tocmai această etapă din viața familiei Bărbosu, adică drama comunității din localitatea Principele Mihai și întoarcerea după război, încheindu-se cu o descoperire inedită: o fotografie găsită după multe decenii ascunsă în spatele unui tablou.

Partea a III-a

Suferințele unei familii, drama unui sat și fotografia regelui Mihai

Există împrejurări în care istoria pătrunde atât de brutal în viața oamenilor, încât nimic din ceea ce au construit până atunci nu le mai poate oferi siguranța zilei de mâine. O casă ridicată cu trudă, o familie întemeiată, o școală în care au crescut generații de copii sau o biserică înălțată prin sacrificiile unei comunități pot deveni, într-un timp neașteptat de scurt, mărturii ale unei lumi amenințate să dispară. În asemenea momente, marile evenimente politice încetează să mai fie numai subiecte ale documentelor oficiale și ale cărților de istorie, transformându-se în experiențe personale, în suferințe care ating deopotrivă părinții și copiii, în despărțiri dureroase și în pierderi pe care trecerea anilor nu le poate șterge. Pentru protopopul Valeriu Bărbosu, originar din Ciocotiș, un asemenea moment a venit în toamna anului 1940, când evenimentele care au urmat Dictatului de la Viena au schimbat dramatic destinul familiei sale și al comunității căreia îi dedicase aproape un deceniu și jumătate din viață.

Până în vara anului 1940, Principele Mihai devenise un sat cu gospodării, instituții proprii și o viață comunitară organizată. Familiile venite după reforma agrară își ridicaseră locuințele, copiii crescuseră, iar greutățile începutului fuseseră răsplătite prin realizări care păreau să ofere localității un viitor stabil. Biserica, terminată în anii 1930, și noua școală, dată în folosință în 1938, reprezentau expresia cea mai vizibilă a acestor eforturi. Pentru Valeriu Bărbosu, satul devenise locul în care își petrecuse o parte importantă a maturității, alături de soția sa, Aurelia, originară din Costeni, și de cei patru copii ai lor. Era lumea pe care familia o construise împreună cu ceilalți locuitori, fără să poată prevedea că, în numai câteva săptămâni, toate aceste împliniri aveau să fie amenințate.

La 30 august 1940, România a fost obligată, prin Dictatul de la Viena, să cedeze Ungariei nordul Transilvaniei. Hotărârea, impusă sub presiunea Germaniei naziste și a Italiei fasciste, a schimbat granițele țării și a adus numeroase comunități românești sub administrația statului ungar. În mai multe localități au urmat intimidări, agresiuni, confiscări de bunuri și expulzări, iar familii care trăiseră până atunci în propriile gospodării s-au văzut obligate să caute refugiu în teritoriul rămas sub administrație românească. Printre așezările afectate se afla și Principele Mihai, un sat întemeiat cu numai paisprezece ani înainte de oameni care veniseră aici tocmai pentru a-și asigura un trai mai bun.

Pentru acești oameni, schimbarea nu însemna numai apariția unor autorități noi. Familiile își câștigaseră dreptul la pământ, ridicaseră case, plătiseră rate, construiseră școala și biserica și începuseră să se considere parte a unei comunități cu propriul trecut. Acum, bunurile lor deveneau vulnerabile, siguranța personală era amenințată, iar legăturile construite în anii de conviețuire riscau să fie rupte prin violență. Pentru familia Bărbosu, încercarea avea să fie deosebit de grea, deoarece represiunea nu s-a limitat la intimidarea preotului, ci s-a îndreptat și împotriva copiilor săi.

O mărturie esențială despre această dramă a fost pusă în valoare de istoricul Daniela Bălu, în studiul „Atitudinea preoților români sătmăreni în anii Dictatului de la Viena (III)”, publicat în revista Eroii Neamului, în decembrie 2010. Cercetătoarea a folosit documente din fondul Comisariatului General al Refugiaților, între care o declarație a lui Valeriu Bărbosu, datată 14 septembrie 1940. Importanța documentului este deosebită, deoarece permite reconstituirea unor evenimente petrecute cu puțin timp înainte, într-o perioadă în care violențele împotriva românilor din teritoriile cedate deveniseră o realitate dramatică.

Declarația consemnează, mai întâi, agresiunile îndreptate împotriva a doi dintre fiii preotului. Eugen Bărbosu a fost dus de grăniceri la postul lor, unde a fost bătut cu cruzime. Fratele său, Horațiu Bărbosu, în vârstă de șaptesprezece ani, a fost supus unui tratament asemănător, fiind agresat de jandarmii unguri și bătut, la rândul său, la postul grănicerilor. Sunt fapte prezentate în documente oficiale, nu întâmplări reconstruite după amintiri îndepărtate, iar gravitatea lor arată cât de repede se transformase existența unei familii respectate într-o experiență a violenței și a nesiguranței.

În spatele acestor informații se află drama unor părinți care își vedeau copiii loviți și umiliți, fără să-i poată apăra de cei care exercitau autoritatea. Eugen și Horațiu crescuseră într-o familie în care tatăl era preot și învățător, iar casa părintească fusese, pentru o vreme, chiar loc de educație pentru copiii satului. Acum, cei doi tineri erau duși la un post de grăniceri și bătuți, într-un act de brutalitate care afecta întreaga familie. Pentru Valeriu și Aurelia Bărbosu, suferința fiilor reprezenta o lovitură pe care nici anii grei ai întemeierii satului și nici experiența războiului nu o puteau face mai ușor de suportat.

Dar violențele nu s-au oprit la cei doi copii. Documentele prezentate de Daniela Bălu arată că Valeriu Bărbosu însuși a fost arestat, bătut la postul grănicerilor, amenințat și intimidat. Omul care slujise comunitatea încă de la întemeierea ei și care își dedicase viața îndrumării celorlalți devenea, la rândul său, victima unor agresiuni fizice. Nici vârsta, nici statutul de preot și protopop, nici respectul de care se bucura în comunitate nu l-au protejat de brutalitatea noilor autorități.

Această împrejurare ocupă un loc central în înțelegerea destinului său. Valeriu Bărbosu nu a fost numai un preot obligat să părăsească o parohie și nici doar un locuitor care și-a pierdut temporar gospodăria. A fost un om asupra căruia s-a exercitat direct violența, în timp ce propriii fii treceau prin suferințe asemănătoare. Pentru un tată, loviturile primite de copii reprezentau o durere distinctă de propria suferință fizică, iar pentru un preot obișnuit să-i sprijine pe ceilalți, experiența umilinței și a neputinței în fața agresorilor avea o semnificație care depășea atingerea adusă demnității sale personale. În familia Bărbosu, represiunea lovise simultan două generații.

Nici pierderile materiale nu au întârziat. Potrivit documentelor reproduse de Daniela Bălu, casa parohială a fost confiscată de oficiul desemnat în mărturie prin numele „Vitézséek”, împreună cu zece iugăre din pământul preotului. Era o altă formă de violență, exercitată de această dată asupra bunurilor și a stabilității familiei. În anii anteriori, Valeriu Bărbosu își construise propria locuință și oferise gratuit o încăpere pentru funcționarea școlii, participând astfel direct la eforturile comunității. Acum, confiscarea casei parohiale și a pământului îl privea de o parte importantă a condițiilor materiale necesare continuării vieții sale.

Durerea acestor oameni nu poate fi înțeleasă numai prin enumerarea agresiunilor și a bunurilor confiscate. Pentru Valeriu Bărbosu, tot ceea ce se întâmpla reprezenta și prăbușirea unei încrederi construite în paisprezece ani de muncă. Venise în Principele Mihai ca preot și dascăl, organizase instituțiile comunității și văzuse copiii satului crescând și învățând. Acum, chiar familia care participase la aceste eforturi era supusă violenței, iar omul care îi îndrumase pe ceilalți ajungea în situația de a nu-și putea proteja propriii copii. În această răsturnare se află una dintre cele mai dureroase dimensiuni ale biografiei sale.

În fața amenințărilor și a agresiunilor, plecarea devenise inevitabilă. Pentru Valeriu Bărbosu, hotărârea de a se refugia nu însemna însă numai părăsirea unei locuințe, ci și despărțirea de oamenii alături de care își petrecuse o parte importantă a maturității. Din acele zile s-a păstrat o mărturie deosebit de emoționantă: ultimul mesaj adresat de Valeriu Bărbosu enoriașilor, epitropiei și consiliului parohial, înaintea refugiului. Cuvintele sale au fost consemnate într-un proces-verbal și au ajuns până la noi prin cercetările istorice dedicate persecuțiilor din 1940. Ele reprezintă una dintre cele mai valoroase mărturii personale ale întregii biografii, deoarece ne permit să înțelegem felul în care preotul a trăit despărțirea de comunitate și responsabilitatea pe care continua să o simtă față de oamenii rămași în sat.

Sursa: Dr. Daniela Bălu, „Atitudinea preoților români sătmăreni în anii Dictatului de la Viena (III)”, în Eroii Neamului, anul II, nr. 4 (5), decembrie 2010, p. 24

După cum puteți observa, Valeriu Bărbosu nu și-a transformat mesajul într-un îndemn la răzbunare. Le-a cerut credincioșilor să respecte autoritățile și să păstreze învățăturile Bisericii, preocuparea sa fiind îndreptată spre evitarea altor suferințe și spre păstrarea solidarității dintre oameni. Trăise personal brutalitatea noilor autorități, dar în momentul despărțirii continua să se gândească la cei care rămâneau și la primejdiile pe care le puteau întâmpina. Această grijă față de comunitate, manifestată chiar atunci când propria familie fusese grav lovită, dă măsura responsabilității pe care și-o asumase de-a lungul vieții.

Unul dintre îndemnurile sale merită păstrat în memoria acestei povești: „Fiți ca frații, ajutați-vă, nu fiți trădători”. Erau cuvintele unui om care pleca fără să aibă siguranța întoarcerii și care își lăsa în urmă nu numai gospodăria, ci și o parte importantă a propriei existențe. Suferințele îndurate nu îi schimbaseră sentimentul de responsabilitate față de credincioși, iar despărțirea impusă de evenimente nu putea șterge legăturile construite prin ani de muncă și sacrificii. În această mărturisire se află, poate, cea mai profundă expresie a relației dintre Valeriu Bărbosu și comunitatea din colonia Principele Mihai.

Potrivit cercetării lui Viorel Câmpean și Lacrima Teocan, în octombrie 1940 familia Bărbosu a plecat în refugiu în județul Arad. Pentru Valeriu, Aurelia și copii începea o perioadă dificilă, departe de locuința și gospodăria în care trăiseră atâția ani. După agresiunile fizice, amenințările și confiscarea bunurilor, refugiul aducea o nouă suferință: ruperea legăturii cu locul pe care îl consideraseră acasă. Familia trebuia să-și reorganizeze existența în condiții impuse de război, fără stabilitatea pe care o dobândise prin muncă și sacrificii.

În timpul refugiului de la Arad, cu militari ai Armatei Române

Pentru Aurelia Bărbosu, această plecare însemna despărțirea de gospodăria în care își crescuse copiii și de comunitatea în care familia își construise viața. Pentru Eugen și Horațiu, refugiul venea după violențele suferite, iar pentru ceilalți copii reprezenta pierderea siguranței și a continuității unei existențe cunoscute încă din primii ani. Fiecare membru al familiei era afectat în mod diferit, dar experiența era comună: după anii în care contribuiseră la dezvoltarea satului, erau nevoiți să plece pentru a se pune la adăpost de persecuții. Dincolo de traseul geografic al refugiului se afla drama unei familii care încerca să-și păstreze unitatea într-o lume devenită ostilă.

Nici comunitatea din Principele Mihai nu avea să fie cruțată. Presiunile exercitate asupra românilor au continuat, iar în primăvara anului 1941, potrivit cercetării lui Viorel Câmpean, familiile românești din sat au fost nevoite să plece și ele. Oamenii care veniseră în 1926 pentru a-și întemeia gospodării și pentru a dobândi un viitor mai bun se vedeau acum obligați să părăsească pământul pe care îl munciseră, casele ridicate și locurile în care le crescuseră copiii. Prima lor plecare, cea din satele de origine, fusese legată de speranță. Cea de-a doua, spre refugiul din județul Arad, era provocată de frică, violență și imposibilitatea de a mai trăi în siguranță.

Ipostaze din timpul refugiului

În această împrejurare, familia Bărbosu a continuat să se preocupe de soarta consătenilor. Viorel Câmpean consemnează că, prin grija familiei preotului, refugiații din Principele Mihai au găsit posibilități de stabilire în județul Arad, majoritatea ajungând pe o mare proprietate expropriată din apropierea orașului Ineu. Acolo aveau să rămână până la terminarea războiului. Era o nouă dovadă a legăturii dintre familia Bărbosu și oamenii comunității, fiindcă responsabilitatea față de ceilalți continua chiar și după ce preotul însuși fusese agresat și obligat să-și părăsească locuința.

Această etapă a refugiului dezvăluie poate cel mai bine puterea legăturilor construite în anii de început ai satului. În 1926, Valeriu Bărbosu contribuise la organizarea unei comunități noi, în care oamenii aveau nevoie de școală, biserică și sprijin pentru întemeierea gospodăriilor. În 1940 și 1941, familia sa participa la găsirea unor locuri de refugiu pentru aceiași oameni, de această dată aflați în fața pierderii propriilor case. Între cele două momente se aflau paisprezece ani de muncă, dar și o schimbare dramatică a împrejurărilor. Ceea ce fusese construit prin speranță trebuia acum apărat prin solidaritate, iar oamenii erau nevoiți să înceapă din nou, departe de locurile pentru care munciseră atât de mult.

Sfârșitul războiului a făcut posibilă întoarcerea refugiaților în satul pe care îl întemeiaseră. După anii petrecuți în județul Arad, familiile au revenit pe pământurile sătmărene, în comunitatea din care fuseseră alungate de violențe și persecuții. Întoarcerea reprezenta o împlinire importantă, dar nu putea șterge experiențele îndurate. Oamenii se regăseau în locurile pe care le cunoscuseră înainte de 1940, însă viața lor fusese schimbată de agresiuni, pierderi și de anii petrecuți în refugiu. Satul trebuia să-și reia existența, iar familiile aveau de înfruntat greutățile unui nou început, într-o Românie care ieșea din război profund transformată.

O mărturie documentară din 15 septembrie 1949 îl regăsește pe Valeriu Bărbosu, după anii grei ai persecuțiilor și refugiului, implicat din nou în organizarea vieții bisericești: în calitate de președinte al Cercului II pastoral-religios, semna și ștampila un convocator pentru întâlnirea preoților din mai multe parohii sătmărene, programată la Boghiș, în zilele de 22–23 octombrie, în cadrul căreia urma să vorbească despre Sfânta Taină a Mărturisirii.

Convocator din 15 septembrie 1949, emis de Oficiul Parohial Ortodox Român din Colonia Traian (fostă Principele Mihai), purtând semnătura preotului Valeriu Bărbosu și ștampila parohiei. Documentul atestă continuarea activității sale bisericești după anii refugiului – Viorel Câmpean

Pentru Valeriu Bărbosu, întoarcerea avea o semnificație aparte. Revenea în locul unde își petrecuse o mare parte a maturității, unde trăise alături de Aurelia și copii anii unor realizări importante. Dar se întorcea și în locul în care familia fusese lovită de violență, unde doi dintre fiii săi fuseseră bătuți, iar el însuși trecuse prin arestare, agresiuni și umilințe. În biografia sa, satul Principele Mihai devenise astfel deopotrivă locul celor mai importante împliniri și al unora dintre cele mai dureroase încercări.

După război, România avea să cunoască noi transformări politice. Instalarea regimului comunist și înlăturarea monarhiei, la 30 decembrie 1947, au schimbat profund viața publică, iar simbolurile asociate fostei familii regale au fost eliminate treptat din denumirile instituțiilor și localităților. Satul Principele Mihai și-a pierdut numele primit la întemeiere, devenind Traian, denumire pe care o poartă și astăzi. Potrivit lui Viorel Câmpean, propunerea noii denumiri i-a aparținut lui Eugen Bărbosu, fiul preotului, care lucra ca secretar al notariatului. Numele ales amintea de împăratul roman Traian, unul dintre reperele istorice ale originii poporului român.

În familia Bărbosu, viața și-a continuat cursul, purtând însă amintirea anilor de suferință. Eugen, implicat în administrație, și Mircea Leon, devenit profesor, au urmat drumuri profesionale diferite, iar cel din urmă avea să redacteze, în anii 1970, un scurt istoric al satului Traian. Maria-Rodica Bărbosu, mezina familiei, a păstrat amintiri importante despre tatăl său și le-a împărtășit cercetătorilor care i-au reconstituit biografia. În memoria comunității era cunoscută sub apelativul „nașa”, amintire a legăturilor spirituale pe care părintele le avusese cu numeroase familii. Horațiu, unul dintre fiii agresați în 1940, rămâne și el prezent în documentele care păstrează mărturia acelor evenimente dramatice.

Portretele celor patru copii ai familiei Bărbosu

Familia avea însă să mai treacă printr-o pierdere dureroasă. Eugen Bărbosu, unul dintre cei doi fii bătuți în septembrie 1940, a murit în anul 1965, cu numai un an înaintea tatălui său. Cercetarea lui Viorel Câmpean consemnează această dată, care adaugă o nouă dimensiune tragică ultimilor ani din viața protopopului. După toate încercările prin care trecuse familia, după agresiunile și refugiul din timpul războiului, Valeriu Bărbosu a cunoscut și durerea de a-și pierde unul dintre copii. Era fiul care suferise violențele din 1940 și care, împreună cu ceilalți membri ai familiei, traversase anii refugiului și ai întoarcerii acasă.

Această pierdere merită să fie așezată în centrul ultimilor ani ai biografiei sale, deoarece ne amintește că, dincolo de rangul bisericesc și de realizările publice, Valeriu Bărbosu a fost un tată și un soț a cărui viață personală nu a fost cruțată de suferință. Documentele istorice păstrează, de regulă, numele, datele și funcțiile oamenilor, dar în spatele acestor informații se află experiențe pe care nici cea mai atentă cercetare nu le poate cuprinde în întregime. Pentru familia Bărbosu, moartea lui Eugen venea după o existență marcată deja de violențele războiului, de pierderea siguranței materiale și de despărțirile impuse de refugiu.

La 26 decembrie 1966, protopopul Valeriu Bărbosu a trecut la cele veșnice, la vârsta de șaptezeci și opt de ani. A fost înmormântat în curtea bisericii din Traian, lăcașul la ridicarea căruia contribuise cu mai bine de trei decenii înainte. Potrivit cercetării lui Viorel Câmpean și Lacrima Teocan, întreaga comunitate l-a însoțit pe ultimul drum, iar despărțirea a fost trăită ca pierderea unui om care își legase existența de începuturile și de dezvoltarea satului. Era sfârșitul unei vieți în care activitatea de învățător și preot se împletise cu responsabilitățile asumate față de oameni, dar și cu încercări personale deosebit de grele.

Pe crucea de la mormântul său se amintește că slujise cincizeci și șapte de ani în folosul credinței și al educației. Formula evocă cele două vocații care îi definiseră existența încă din tinerețe și care se regăseau în istoria propriei familii. Nepotul preotului Ștefan Bărbosu din Plopiș și fiul învățătorului Gherasim Bărbosu din Ciocotiș dusese mai departe tradiția înaintașilor, iar pregătirea intelectuală și spirituală dobândită sub îndrumarea profesorului Eusebiu R. Roșca își găsise expresia într-o viață dedicată școlii, Bisericii și comunității. Dincolo de toate acestea, mormântul său amintește și de omul care îndurase violența, umilința, refugiul și pierderea unui fiu, fără ca aceste încercări să-i șteargă legătura cu oamenii pe care îi slujise.

Amintirea lui Valeriu Bărbosu a continuat să fie păstrată în comunitatea din Traian și în familia sa. Cercetarea publicată de Viorel Câmpean și Lacrima Teocan în 2007, reluată ulterior în volumul Oameni și locuri din Sătmar, s-a sprijinit inclusiv pe informațiile oferite de fiica preotului, Maria-Rodica Bărbosu, și de profesorul Ioan Corneanu. Prin asemenea mărturii au putut fi recuperate detalii despre întemeierea satului, activitatea preotului, refugiul și legăturile sale cu locuitorii. Dar, asemenea multor familii care au traversat perioade istorice dramatice, Bărboseștii au păstrat și amintiri ori obiecte care nu au ajuns în paginile cercetărilor publicate.

Una dintre aceste mărturii a ieșit la iveală în urmă cu câțiva ani, la multe decenii după moartea protopopului. În spatele unui tablou, sub hârtia care îi acoperea partea nevăzută, a fost descoperită o fotografie a regelui Mihai. Informația, păstrată în memoria familiei și comunicată pentru realizarea acestui serial, aduce un element inedit în povestea lui Valeriu Bărbosu. Fotografia fusese așezată într-un loc în care nu putea fi observată fără îndepărtarea învelișului, rămânând ascunsă vreme îndelungată, în timp ce generațiile și regimurile politice se schimbau.

Descoperirea este cu atât mai interesantă cu cât numele regelui Mihai se află chiar la începuturile satului în care Valeriu Bărbosu își petrecuse cea mai importantă parte a vieții. În anul 1926, noua așezare primise numele Principele Mihai, în cinstea copilului din familia regală care avea să devină suveranul României. Același Mihai avea să traverseze anii celui de-al Doilea Război Mondial și să fie obligat să abdice la sfârșitul anului 1947. Odată cu instalarea regimului comunist, monarhia a dispărut din viața oficială, iar numele satului a fost schimbat. Fotografia descoperită în spatele tabloului readuce astfel în atenție o epocă a cărei amintire făcuse parte din istoria familiei și a comunității.

Împrejurările exacte în care fotografia a fost ascunsă, persoana care a așezat-o acolo și motivele gestului nu sunt stabilite prin mărturiile disponibile. Descoperirea nu poate fi atribuită direct protopopului Valeriu Bărbosu și nici interpretată automat ca un act de opoziție față de regimul comunist. Contextul istoric îi conferă însă o semnificație aparte, deoarece după înlăturarea monarhiei numeroase imagini și simboluri regale au dispărut din spațiul public, în timp ce unele au continuat să fie păstrate în casele oamenilor. Fotografia regelui Mihai I reprezintă, prin urmare, o mărturie familială care merită cercetată și conservată, fără a-i atribui o poveste pe care documentele nu o confirmă.

Există însă o altă mărturie, păstrată până astăzi de urmașii familiei Bărbosu, care conferă acestei descoperiri o semnificație și mai profundă. Este vorba despre Medalia comemorativă „Centenarul Regelui Carol I”, instituită în anul 1939, păstrată împreună cu panglica și cutia sa originală. Familia susține că distincția i-a aparținut protopopului Valeriu Bărbosu, care, în calitate de preot, se număra printre persoanele îndreptățite să o primească. Dincolo de valoarea ei onorifică, păstrarea medaliei, alături de fotografia ascunsă a regelui Mihai I, oferă un indiciu prețios despre locul pe care amintirea monarhiei românești l-a ocupat în istoria acestei familii.

Medalia comemorativă „Centenarul Regelui Carol I” (1939), păstrată cu panglica și cutia originală de familia Bărbosu, care o atribuie protopopului Valeriu Bărbosu – arhiva familiei Bărbosu

Medalia nu dovedește, prin ea însăși, convingerile politice ale preotului, dar existența celor două obiecte permite o interpretare care merită luată în considerare: Valeriu Bărbosu ar fi putut păstra până la sfârșitul vieții respectul și prețuirea față de Casa Regală a României, chiar și după instaurarea unui regim care înlăturase monarhia și privea cu suspiciune asemenea atașamente. În această lumină, fotografia regelui Mihai I, ascunsă cu grijă în spatele unui tablou, capătă o încărcătură emoțională aparte, știind că păstrarea simbolurilor regale putea atrage atenția autorităților și consecințe grave. Dacă gestul i-a aparținut lui Valeriu Bărbosu, atunci portretul ascuns ar putea reprezenta mărturia discretă a unei fidelități păstrate în ciuda vremurilor, până la finalul vieții sale.

La 19 septembrie 2026, satul Traian a sărbătorit împlinirea unui secol de existență.

Cu această ocazie, comunitatea și-a evocat înaintașii, familiile venite după reforma agrară, greutățile întemeierii și suferințele anilor de război. A fost lansată și o monografie dedicată istoriei localității, semn că interesul pentru recuperarea trecutului rămâne viu. În această istorie, numele protopopului Valeriu Bărbosu ocupă un loc important, deoarece biografia sa se suprapune peste primele aproape patru decenii din existența satului, de la întemeierea din 1926 până la anii de după cel de-al Doilea Război Mondial.

Privind acum întreaga sa viață, observăm că ea nu poate fi redusă la activitatea unui preot, la realizările unui învățător sau la rangul de protopop pe care l-a dobândit. Este povestea unui om născut în Ciocotiș, într-o familie cu tradiții în învățământ și în slujirea Bisericii, care a contribuit la dezvoltarea unor comunități maramureșene și apoi la întemeierea unui sat din județul Satu Mare. Dar este și povestea unui soț și tată care și-a văzut copiii batjocoriți, care a suportat el însuși arestarea și agresiunile, care a pierdut siguranța gospodăriei și a fost obligat să-și ducă familia în refugiu, iar spre sfârșitul vieții a cunoscut durerea morții unuia dintre fii.

Protopopul Valeriu Bărbosu în zmeuriș

În curtea bisericii din Traian se află mormântul său, aproape de lăcașul pentru care ceruse sprijin în anul 1933 și la ridicarea căruia contribuise prin ani de muncă și sacrificii. În sat continuă viața unei comunități care a împlinit un secol de existență, iar în memoria familiei se păstrează amintirile oamenilor care au traversat împreună anii întemeierii, refugiului și întoarcerii. Undeva, între aceste mărturii, se află și fotografia regelui Mihai I, descoperită după multe decenii în spatele unui tablou, un obiect care amintește cât de neașteptat poate supraviețui trecutul în intimitatea unei familii.

Poate că adevărata măsură a unei asemenea existențe nu se află numai în școala și biserica rămase în urma sa, ci și în felul în care omul a răspuns atunci când propria viață a fost lovită de istorie. Valeriu Bărbosu cunoscuse suferința fizică, umilința, pierderea bunurilor și durerea provocată familiei sale, dar în clipa despărțirii de comunitate nu le ceruse oamenilor să păstreze amintirea nedreptăților, ci să rămână uniți și să se ajute. Cuvintele sale, consemnate în toamna anului 1940, au traversat deceniile și au ajuns până la noi ca o mărturie a caracterului său. Iar dintre toate îndemnurile adresate atunci credincioșilor, unul continuă să exprime, cu o simplitate care nu și-a pierdut puterea, ceea ce a încercat să construiască de-a lungul întregii vieți: „Fiți ca frații, ajutați-vă, nu fiți trădători.”

SURSE DOCUMENTARE și FOTO: Viorel Câmpean și Lacrima Teocan, Preotul-învățător Valeriu Bărbosu, ctitorul și îndrumătorul satului Traian, în Viorel Câmpean, Oameni și locuri din Sătmar, Editura Citadela, Satu Mare, 2008, pp. 169–172 / Daniela Bălu, Atitudinea preoților români sătmăreni în anii Dictatului de la Viena (III), în revista Eroii Neamului, anul II, nr. 4 (5), decembrie 2010, p. 24 / Arhivele Naționale Istorice Centrale, fondul Ministerul Afacerilor Străine – Comisariatul General al Refugiaților, dosarul 50/1940, fișele de refugiat 38–40, citate în cercetarea Danielei Bălu / Buletin de Carei, 19 septembrie 2026, relatarea despre centenarul satului Traian și lansarea monografiei localității / Informații genealogice și mărturii familiale inedite, comunicate pentru documentarea Direct MM – Domnișoara Maria Rodica Bărbosu, Traian, județul Satu Mare / Paul Ștefan Bărbos, Bistrița

 

Vasile Petrovan

Citește și:

Povestea protopopului Valeriu Bărbosu din Ciocotiș (II)

Lasă un comentariu