Petre Țuțea spunea: „Când va dispărea ultimul țăran din lume, la toate popoarele, vreau să spun, va dispărea și ultimul om din specia om. Și atunci or să apară maimuțe cu haine”. Pe mulți dintre noi îi încearcă nostalgia valorilor și esenței țăranului și satului de odinioară. Suflete înțelepte, tradiţie, istorie, frumuseţe, simplitate, e tot ce reprezintă țăranul român, de ieri și de astăzi. Satul a fost și a rămas centrul lumii, acolo unde oamenii trăiesc cu înţelepciune iar timpul le este cu adevărat prieten. Satul e spațiul în care te simți liber și unde nu există termene limită, și nu e semnal prea bun la telefon, şi internet. Acel loc unde poți purta haine simple, chiar și mai mari cu două, trei numere. Cu dimineți în care te trezește cocoșul și seri unde se ascultă bârfele din viaţa mică a comunității.
„Veşnicia s-a născut la sat,” spunea Lucian Blaga, și tot de acolo pornește frumosul, omenia și hărnicia. Și mult adevăr este în aceste vorbe. Satul, această formă de așezare rurală, a cărei populație se ocupă în cea mai mare parte cu agricultura și cu creșterea animalelor, cu vorbele de duh din strămoși şi cu purtarea peste timp a tradiţiilor româneşti, este o oază de linişte şi de oprire a timpului în loc.
Țăranul, un chip „cioplit“ de timp, brăzdat de zâmbete şi lacrimi, se închină pios în faţa ogorului copt de soare. Frumuseţea satului, traiul într-o familie simplă și numeroasă de ţărani, mersul la muncile câmpului, la biserică, toate, laolaltă s-au înfiripat în fiinţa lui şi i-au modelat caracterul omului de la țară. Satul românesc nu poate să ne salveze, el trebuie salvat de către noi pentru a ne oferi, nouă înşine, o şansă la o viaţă mai bună.
Dar cine mai are timp să contemple imaginea bietului ţăran? Orologiul spune că veşnicia începe să se scurgă din inima satului şi că tradiţiile din tată-n fiu ar putea să se piardă. Dar noi, românii ne încăpățânăm să credem cu tărie că prosperitatea României, când va fi să revină, tot dinspre pământ va veni. Așa cum știm că marea literatură română e mult mai credibilă atunci când vorbeşte printr-un Ion al lui Rebreanu sau printr-un Moromete al lui Preda.
„Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,
ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,
ci adânc în pământ undeva”…
(Lucian Blaga, Sufletul satului)
Lăcrimioara ZOTA
