Aducere aminte: Crăciunul în închisorile comuniste

Nasterea Domnului s-a facut simtita intotdeauna, pretutindeni, indiferent de conditiile sociale exterioare. Astfel, in mari sali de concerte si pe ulite inguste, in marete catedrale si in chilii smerite, in case boieresti si in bordeie de pamant, inaintea sobei sau in temnite inghetate, vestea Nasterii Domnului a strabatut dintotdeauna lumea, intarind pe cei slabi si inviind inimi moarte, potrivit crestinortodox.ro.

Deodata, in aceasta perioada, aproape toti credem ca avem nevoie de mult mai multe lucruri decat in lunile trecute; aceste nevoi inchipuite, care incep inca din vremea postului, incetand abia dupa Boboteaza, ne impiedica adesea sa ne bucuram dupa cuviinta de marele praznic al Nasterii Domnului. In contrast cu lumea noastra, marturisitorii crestini din inchisorile comuniste aveau inainte numai marele praznic.

Craciunul in inchisorile comuniste

Inchisorile din perioada comunista, renumite pentru sistemul lor ateu de conducere, au fost si ele locuri pe unde sarbatoarea Nasterii Domnului nu a trecut fara de urma. Detinutii dreptcredinciosi, iubitori de Biserica si de neam, au fost rupti din familiile lor din motive politice, fiind aruncati in temnite alaturi de ceilalti detinuti de drept comun. Departe de familie si de cunoscuti, unii au trecut la cele vesnice in celulele intunecoase, in vreme ce altii au fost eliberati abia dupa multi ani.

Urand cu toata puterea credinta crestina, in preajma sarbatorilor, conducerea inchisorilor si tortionarii se comportau ca niste indraciti, cautand sa distruga pana si cea mai firava urma de demnitate din cei prigoniti. Daca pana in postul Craciunului torturile administrate detinutilor de tortionarii nemilosi cunosteau o oarecare masura, in apropierea marelui praznic si, mai ales, in ajun, acestea deveneau insuportabile, tinzand parca spre nebunie si satanizare.

O astfel de tortura aminteste Dumitru Bordeianu, zicand: „In dimineata Craciunului, indata ce a sunat desteptarea la ora sase, Zaharia, unul din tortionarii-pedagogi ai reeducarii a dat ordin ca, de acum incolo, in fiecare dimineata, sa luam pozitie fixa pe prici, iar cei care aveau nevoie sa iasa la urina si scaun, nu o vor mai face la tineta, ci in propria lor gamela pentru mancare.”

Intre cei condamnati la ani grei de inchisoare s-au numarat si foarte multi copii. Daca cei mai in varsta puteau gasi mai usor puterea de a birui singuratatea si torturile de tot felul, copiilor le-a fost insa cu mult mai greu sa faca acest lucru, trezindu-se deodata singuri, departe de mama si de tata. Desi inofensivi, copiilor li se impunea un program asemanator cu cel al celor mari, avand voie numai o data pe saptamana sa ii vada pe cei veniti in vizita si, doar o data pe luna, sa scrie acasa.

Pe cand avea numai cincisprezece ani, Flor Strejnicu se afla pe sine aruncat in inchisoarea de minori din Sibiu. O scrisoare trimisa de acesta mamei sale cu ocazia Craciunului marturisea urmatoarele: „Mama draga, dintre gratii, printre lacrimi si suspine, sarutand nebun, zabrele, cred ca te sarut pe tine; dar, de-odata, fierul rece-l simt pe buze: vai, ce grea este soarta ce desparte pe copil de mama sa.”

Indiferent de varsta, de sentinta si de locatie, marturisitorii din inchisorile comuniste erau aflati de Craciun luptandu-se mai ales cu gerul si cu foamea. In general, Nasterea Domnului in inchisorile comuniste insemna foamete, frig, murdarie, chinuri trupesti si boli.

In pofida tuturor lipsurilor insa, Mantuitorul Iisus Hristos a fost prezent intre detinuti. Precum s-a nascut in ieslea saraca din Betleem, in vremea ce lumea acelei vremi dormea in paturi calde, tot asa, Mantuitorul s-a nascut si in celulele inghetate din inchisorile comuniste, pe cand cei de afara stateau langa sobe si mese calde.

Parintele Zosim Oancea, amintindu-se despre un Craciun petrecut in inchisoare, spune: „Iisus a fost totuti prezent in celule: in colindele murmurate, in stransul mainilor, in glasurile tremurande ce rosteau urarea: La multi ani! Pe la ceasul vecerniei din ziua intai de Craciun, cand paznicii au intarziat ceva mai mult pe la caminele lor, a inceput sa rasune, ca intr-o catedrala pravoslavnica, intai mai incet, apoi tot mai plin, Irmosul Nasterii: Ingerii cu pastorii maresc, iar magii cu steaua calatoresc.”

Atanasie Berzescu, amintindu-se de Craciunul din anul 1952, marturiseste: „In sfarsit semnalul de colinde s-a dat. Noi toti cei din celula, patru la numar, cu expresia fetei din copilarie, cu inima svacnind in piept, cu mainile infipte in zabrele, cu ochii aprinsi scanteind in noapte, incepem colindul „O, ce Veste minunata!”, continuand pe aceeasi melodie cu „A venit si-aici Craciunul”, colindul lui Radu Gyr. Gardienii bateau disperati cu pumnii si cu picioarele in usi, amenintandu-ne si ordonandu-ne sa incetam. Populatia din Aiud s-a adunat in jurul inchisorii; ascultau uimiti colindul, ca la urma sa cante si ei cu noi. Am trait si am simtit adanc aceste momente sublime. In acele clipe puteau sa se deschida usile toate, gardienii sa ne ucida, ca noua nu ne mai era frica de nimic. Eram in Dumnezeu si Dumnezeu in noi.”

Cantarile bisericesti si colindele au fost printre singurele izvoare de bucurie si intarire din care detinutii au putut gusta in aceste zile sfinte. Cantarile nu au putut fi oprite prin nici un mijloc de tortura. Amintindu-si de acestea, marturisitorul Dumitru Bordeianu, afirma: „Nu voi uita niciodata clipele de duiosie si de inaltare sufleteasca, cand, din fiecare celula de fete, incepand cu apusul soarelui si pana la stingere, ocupantele ieseau pe rand la geamul celulei si cantau. Nu mi s-a parut vreodata un cantec mai dulce, mai suav, mai inaltator spre cer, decat vocea acestor privighetori inchise dupa gratii. Ceea ce a impresionat pana la lacrimi pe toti arestatii erau cantecele de leagan pe care le cantau mamele ai caror copii nu mai stiau de ele.”

Ion Ioanid, amintindu-si de Craciunul anului 1952, petrecut in mina Cavnic, marturiseste: „Cand am intrat in mina, in galeriile intunecate care ne devenisera prietene, toata mina a inceput sa rasune de colindele pe care le cantam. Mai bine de o jumatate de ora, nimeni n-a plecat la locul lui de munca si s-au cantat colindele cunoscute de tot romanul, dar si cele cunoscute numai de lumea inchisorilor.”

La randul sau, parintele Dimirie Bejan, retraind ajunul unui Craciun petrecut in lagar, departe de tara, spune: „In lagarul de la Manastarca, in toate bordeiele ardeau festile, intre ramurile pinilor, pe care atarnau jucarii confectionate din placaj si carton. Pentru cine erau toate aceste nimicuri? Inimile celor ce impodobisera bradul le inchinasera copiilor care, in coltul de sub icoana, alaturi de mamica lor, il implorau pe Mos Craciun sa-l aduca pe taticul inapoi. In lumina opaitului, cantam colindele Pruncului nascut in Betleemul Iudeii. Usor, linistit, ca intr-o poveste spusa de bunic, se depana firul sfintelor amintiri. Ultimul colind aducea roua in ochii tuturor robitilor: Sub fereastra amintirii ne-adunam, sufletul de altadata-l colindam. Cad nametii si pierim, fara cruce, fara tara, velerim! Brazii ard in vatra vechiului catun, noi pornim colindul unui nou Craciun.”

Chiar si asa, prigoniti, amenintati si torturati, detinutii nu au incetat sa creada si sa nadajduiasca in Dumnezeu. Cum aproape in fiecare celula era inchis cel putin un preot, mirean sau calugar, detinutii puteau cu usurinta sa se spovedeasca, asteptand in curatenie Nasterea Domnului. Cei care nu aveau langa ei un preot se spovedeau in chip minunat, dupa cum marturiseste Ioan Ianolide, zicand: „In ajunul Craciunului ma marturisisem, la semnalul dat in teava caloriferului dintr-o celula unde era un preot. Bucurii ma inundau in cele din adancuri, intelesuri noi se desluseau si cerurile se deschideau uimitor.”