Continuăm povestea protopopului Valeriu Bărbosu, originar din Ciocotiș, cu anii în care destinul său s-a legat de întemeierea satului Principele Mihai, actualul Traian, din județul Satu Mare. Într-o comunitate formată din familii venite în căutarea unei vieți mai bune, preotul și învățătorul maramureșean avea să devină unul dintre oamenii începuturilor, contribuind la organizarea școlii, construirea bisericii și dezvoltarea vieții culturale. Au urmat ani de muncă, sacrificii și împliniri, în care propria familie a fost parte a eforturilor făcute pentru comunitate. Tot ceea ce construise avea să fie pus în primejdie în 1940, când evenimentele politice au adus violența și nesiguranța în viața oamenilor.

Partea a II-a

De la școala din propria casă la biserica unui sat

În prima parte a poveștii l-am urmărit pe Valeriu Bărbosu în lumea din care provenea, de la copilăria petrecută în Ciocotiș, într-o familie cu unsprezece copii, și tradiția de preoți și învățători a înaintașilor săi până la formarea intelectuală și spirituală sub îndrumarea profesorului Eusebiu R. Roșca. Îl regăsisem apoi ca învățător la Cupșeni, conducător al corului din Copalnic-Mănăștur și participant la activitățile culturale ale ASTRA, susținând conferințe în Cernești, Preluca Nouă, Fânațe și în satul natal. Era un om care acumulase deja o experiență considerabilă în lucrul cu oamenii și care înțelegea că școala și biserica nu puteau rămâne străine de nevoile comunităților. În anul 1926, această experiență avea să capete o semnificație nouă, atunci când a ajuns într-o așezare din județul Satu Mare, unde aproape tot ceea ce constituie viața organizată a unui sat trebuia construit de la început.

Pentru a înțelege împrejurările în care Valeriu Bărbosu a ajuns în colonia Principele Mihai, trebuie să privim către România primilor ani de după Marea Unire. Reforma agrară din 1921 a schimbat profund structura proprietății funciare și a făcut posibilă împroprietărirea unui număr mare de țărani. În anumite regiuni, această transformare a dus și la apariția unor așezări noi, formate din familii care își părăseau localitățile de origine pentru a se stabili pe pământurile repartizate de stat. Pentru oamenii din satele în care terenurile agricole erau insuficiente, perspectiva dobândirii unei proprietăți reprezenta o șansă importantă. Dar, asemenea multor schimbări care promit o viață mai bună, plecarea presupunea și sacrificii greu de măsurat.

O familie care se muta într-un sat nou nu lăsa în urmă numai o gospodărie. Se despărțea de părinți, frați, vecini și de locurile în care se desfășurase până atunci întreaga existență. În satul natal, oamenii cunoșteau drumurile, obiceiurile, sărbătorile și familiile din jur, iar relațiile dintre ei erau rezultatul unei conviețuiri de generații. Într-o așezare nouă, toate acestea trebuiau reconstruite. Pământul primit reprezenta începutul unei gospodării, dar nu putea oferi de unul singur sentimentul apartenenței la o comunitate. Pentru aceasta era nevoie de timp, de încredere, de instituții și de oameni dispuși să-și asume responsabilități care depășeau interesele propriei familii.

În anul 1926, aproximativ șaptezeci de familii au fost împroprietărite pe terenurile unde avea să apară satul Principele Mihai, actualul Traian, localitate aparținătoare comunei Doba, din județul Satu Mare. Potrivit istoricului Viorel Câmpean, terenurile proveneau din exproprierea unei mari proprietăți funciare aparținând latifundiarului Ókány Schwartz. Fiecărei familii i-a fost repartizat un lot de șaisprezece iugăre cadastrale și un loc pentru construirea casei, pământul urmând să fie plătit statului în decursul mai multor ani. Oamenii proveneau din părțile estice ale județului Satu Mare, în configurația administrativă de atunci, și din Maramureșul istoric. Noua așezare se forma astfel la întâlnirea unor comunități care își aduceau cu ele propriile obiceiuri, experiențe și speranțe.

Satul a primit numele Principele Mihai, în cinstea viitorului rege Mihai I al României, care avea atunci numai câțiva ani. Alegerea denumirii reflecta atmosfera de după Marea Unire și locul ocupat de monarhie în simbolistica statului român. Pentru familiile venite aici, însă, numele reprezenta numai una dintre expresiile începutului. Viața de fiecare zi era dominată de munca pentru construirea caselor, de grija plății pământurilor, de procurarea materialelor și de organizarea gospodăriilor. În aceste condiții, ridicarea unor instituții comune părea o sarcină cu atât mai dificilă cu cât fiecare familie avea deja propriile nevoi și obligații.

În mijlocul acestor oameni a ajuns Valeriu Bărbosu, preotul originar din Ciocotiș, care avea treizeci și opt de ani și o experiență îndelungată în învățământ și în activitățile culturale ale comunităților maramureșene. Cercetarea istoricului Viorel Câmpean îl consemnează drept primul paroh al coloniei Principele Mihai, încă de la întemeierea acesteia, și arată că a fost numit, în același timp, director al școlii. Cele două responsabilități se completau într-un mod firesc pentru un om care provenea dintr-o familie în care bunicul fusese preot, iar tatăl învățător. Valeriu Bărbosu aducea într-o comunitate nouă nu numai pregătirea sa profesională, ci și experiența unei vieți în care educația, credința și organizarea culturală fuseseră preocupări constante.

Responsabilitățile pe care le-a primit depășeau însă îndatoririle obișnuite ale unui preot sau director de școală. Nu exista încă o școală construită special pentru copii și nici o biserică în care credincioșii să poată participa la slujbe. Instituțiile trebuiau organizate în condiții materiale modeste, într-o comunitate în care oamenii își construiau, în același timp, propriile gospodării. Valeriu Bărbosu avea de înfruntat, prin urmare, nu numai dificultățile unei profesii, ci și problemele începutului unei așezări, într-o perioadă în care resursele disponibile erau limitate, iar aproape fiecare realizare depindea de contribuția directă a locuitorilor.

Prin grija sa a fost organizată prima școală a coloniei, cu învățământ de șapte clase. În aceeași clădire a fost amenajată și capela noii parohii ortodoxe române, care avea să funcționeze acolo până la terminarea bisericii, în anul 1933. Această conviețuire a școlii și capelei în același spațiu spune foarte mult despre condițiile începutului. Copiii aveau nevoie să învețe, familiile aveau nevoie de un loc de rugăciune, iar comunitatea nu își putea permite să amâne aceste lucruri până când toate construcțiile vor fi terminate. Era nevoie de soluții practice, iar oamenii au folosit ceea ce aveau la dispoziție, încercând să creeze, treptat, instituțiile unei așezări durabile.

Pentru Valeriu Bărbosu, organizarea școlii reprezenta și continuarea unei tradiții familiale. Cu multe decenii înainte, bunicul său, preotul Ștefan Bărbosu, contribuise la demersurile pentru înființarea unei școli în Plopiș, unde copiii întâmpinau dificultăți pentru a ajunge la cursurile din Făurești. Tatăl său, Gherasim, fusese învățător în Ciocotiș și participase la reuniunile pedagogice ale dascălilor din Protopopiatul Cetatea de Piatră. Acum, la o altă generație și într-o altă regiune, Valeriu se afla în situația de a organiza învățământul într-un sat care abia începuse să existe. Era o continuitate remarcabilă, în care preocuparea pentru educație se transforma, de fiecare dată, într-un răspuns la nevoile concrete ale unei comunități.

În anul 1927, Valeriu Bărbosu și-a construit propria locuință în Principele Mihai. Era casa în care avea să trăiască împreună cu soția sa, Aurelia, originară din Costeni, și cu familia lor, care avea să cuprindă patru copii. Pentru oamenii unei așezări noi, construirea unei locuințe reprezenta o realizare importantă, fiindcă presupunea cheltuieli și muncă. Casa nu era numai un spațiu de locuit, ci și expresia stabilității pe care fiecare familie încerca să o dobândească în noua comunitate.

Doi ani mai târziu, în 1929, când spațiul destinat școlii a devenit insuficient, Valeriu Bărbosu a pus gratuit la dispoziția elevilor o cameră mai încăpătoare din locuința sa. Gestul, consemnat de istoricul Viorel Câmpean, reprezintă unul dintre cele mai grăitoare episoade ale activității sale. Nu era vorba despre o donație simbolică sau despre o contribuție care nu-i afecta viața personală. O parte a casei construite pentru familie devenea spațiu de învățământ, iar hotărârea presupunea adaptarea vieții gospodăriei la nevoile copiilor din sat.

Merită să privim această întâmplare și din perspectiva Aureliei Bărbosu și a familiei. Casa aparținea universului lor cotidian, locului în care își organizau existența, își creșteau copiii și își construiau propriile amintiri. Prin transformarea unei încăperi în sală de clasă, viața familială se întâlnea direct cu responsabilitățile publice ale părintelui. Era un sacrificiu care îi privea și pe cei apropiați, nu numai pe omul care ocupa funcția de director al școlii. În istoriile instituționale asemenea gesturi sunt consemnate, de regulă, prin câteva cuvinte, dar în spatele lor se află o realitate umană mult mai complexă. Pentru familia Bărbosu, participarea la dezvoltarea comunității nu s-a limitat la sprijinul moral oferit tatălui, ci a pătruns în însăși organizarea propriei gospodării.

În paralel cu aceste responsabilități, Valeriu Bărbosu a continuat activitățile culturale care îl însoțiseră încă din anii petrecuți în Maramureș. În perioada 1926–1927, a înființat și a instruit prima formație corală a satului, corul bisericesc și prima formație de teatru. Repertoriul cuprindea lucrări ale unor compozitori reprezentativi pentru tradiția corală românească, între care Dimitrie G. Kiriac, Dimitrie Cunțan și Timotei Popoviciu. Experiența dobândită anterior la Copalnic-Mănăștur, unde condusese corul local și participase la organizarea unor manifestări culturale, își găsea acum o nouă întrebuințare.

În noua comunitate, preocupată încă de construirea gospodăriilor și de asigurarea existenței materiale, organizarea unui cor sau a unei reprezentații teatrale putea părea o activitate secundară. Dar asemenea manifestări contribuiau la apropierea familiilor venite din localități diferite, la formarea unor deprinderi comune și la apariția unei vieți culturale proprii. Oamenii începeau să aibă nu numai vecini, ci și amintiri împărtășite, sărbători și activități în jurul cărora se putea construi sentimentul apartenenței la aceeași comunitate. Valeriu Bărbosu înțelesese încă din perioada activității sale în ASTRA că muzica, teatrul și conferințele puteau deveni mijloace importante de educație și apropiere între oameni.

Acest aspect al personalității sale merită o atenție deosebită, deoarece arată că trecerea de la învățământ la preoție nu a însemnat abandonarea preocupărilor culturale. Dimpotrivă, în Principele Mihai, Valeriu Bărbosu a reunit experiența de dascăl cu responsabilitățile de slujitor al Bisericii, continuând să considere educația și cultura părți importante ale dezvoltării comunității. În acest fel, tradiția familială și pregătirea primită de-a lungul anilor, inclusiv sub îndrumarea profesorului și mentorului Eusebiu R. Roșca, își găseau expresia într-o activitate practică, desfășurată în mijlocul oamenilor.

Cea mai dificilă dintre realizările acelor ani avea să fie construirea bisericii ortodoxe. Comunitatea își dorea un lăcaș propriu încă de la întemeierea coloniei, dar ridicarea lui presupunea resurse materiale pe care oamenii le puteau aduna numai cu mari eforturi. Familiile aveau de plătit pământurile primite, de întreținut gospodăriile și de făcut față unor cheltuieli care apăsau greu asupra veniturilor. După izbucnirea crizei economice mondiale din 1929, dificultățile au devenit și mai mari, iar posibilitățile de contribuție ale locuitorilor s-au redus considerabil. Cu toate acestea, proiectul bisericii nu a fost abandonat.

Potrivit cercetării lui Viorel Câmpean, începuturile lucrărilor de construire a lăcașului se situează în anul 1931. Avem însă și un document contemporan evenimentelor, care permite o reconstituire mai precisă a etapelor construcției. La 17 septembrie 1933, revista bisericească Renașterea, editată la Cluj, publica un apel semnat chiar de preotul Valeriu Bărbosu. Documentul este deosebit de valoros, deoarece nu descrie retrospectiv o realizare încheiată, ci păstrează vocea omului care încerca, în acel moment, să găsească sprijin pentru continuarea lucrărilor.

Apelul publicat de preotul Valeriu Bărbosu în revista „Renașterea”, nr. 37, din 17 septembrie 1933, pentru strângerea fondurilor necesare terminării bisericii ortodoxe din colonia Principele Mihai, actualul sat Traian, județul Satu Mare

În apel, preotul explica faptul că în colonia Principele Mihai se stabiliseră aproximativ cincizeci de familii ortodoxe române, venite din regiunile muntoase. Această cifră trebuie deosebită de cele aproximativ șaptezeci de familii împroprietărite la întemeierea localității, deoarece documentul bisericesc se referea la familiile ortodoxe. După construirea propriilor locuințe, oamenii începuseră să adune fonduri pentru biserică, iar în vara anului 1932 fusese pusă fundația edificiului. Până în septembrie 1933, construcția ajunsese sub acoperiș, dar lucrările nu erau încă terminate.

Preotul descria dificultățile materiale ale comunității într-o formulare care păstrează întreaga apăsare a acelor vremuri: „Criza actuală a sleit şi puterile materiale a bieţilor colonişti”. Cuvintele aparțin chiar apelului publicat în Renașterea și reprezintă una dintre mărturiile cele mai importante despre condițiile în care a fost construită biserica. Dincolo de limbajul epocii, ele descriu realitatea unor familii care încercau să ridice un lăcaș de cult în timp ce se luptau să-și asigure existența și să-și plătească pământul.

Valeriu Bărbosu solicita sprijin sub formă de bani, obiecte bisericești, cărți de cult și veșminte liturgice. Așadar, greutățile nu priveau numai ridicarea zidurilor, ci și dotarea lăcașului pentru desfășurarea slujbelor. Oamenii contribuiseră atât cât le îngăduiau posibilitățile, dar resursele lor nu erau suficiente pentru terminarea lucrărilor. Apelul se adresa unui public mai larg, dincolo de hotarele satului, în speranța că solidaritatea altor credincioși va permite finalizarea construcției.

La sfârșitul documentului se află semnătura preotului și adresa parohiei: Valeriu Bărbosu, Colonia Principele Mihai, județul Satu Mare, oficiul poștal Doba. Este un detaliu simplu, dar cu o valoare documentară deosebită. Ne aflăm în fața unei intervenții publice făcute de omul însuși, într-un moment în care construirea bisericii depindea încă de ajutorul celor cărora li se adresa. Nu este o laudă alcătuită după moartea sa și nici o interpretare a unui istoric de mai târziu. Este mărturia directă a unei responsabilități asumate în mijlocul dificultăților.

În această privință, apelul din 1933 ne ajută să înțelegem mai bine personalitatea lui Valeriu Bărbosu. Un om care conduce construirea unei biserici într-o comunitate săracă trebuie să facă mai mult decât să îndrume viața religioasă. Are nevoie să organizeze contribuțiile, să păstreze încrederea oamenilor, să caute sprijin și să găsească soluții atunci când lucrările înaintează greu. Fiecare etapă a construcției depinde de resurse, iar fiecare nouă dificultate poate pune în primejdie continuarea proiectului. Perseverența preotului și participarea comunității au făcut posibilă depășirea acestor obstacole.

La ridicarea bisericii, un sprijin important i-a fost oferit de Alexandru Pop, crâsnicul lăcașului de cult, amintit nominal de istoricul Viorel Câmpean. Numele său merită păstrat în această poveste, fiindcă istoria unei construcții nu trebuie redusă la activitatea celui care a condus-o. În spatele fiecărei ctitorii există oameni care au contribuit cu muncă, materiale, bani și timp, unii dintre ei rămași anonimi în documentele oficiale. Valeriu Bărbosu a avut un rol esențial în organizarea lucrărilor, dar realizarea aparținea întregii comunități, iar tocmai acest efort comun avea să dea bisericii un loc aparte în viața satului.

Biserica ortodoxă din Principele Mihai I – la hramul de sfințire cu ocazia inaugurării. Fotografia este păstrată în arhiva personală a familiei protopopului Valeriu Bărbosu

Potrivit cercetării istorice, biserica a fost terminată în anul 1933, după o perioadă de mari greutăți și sacrificii. Pictura interioară a fost realizată de profesorul Alexandru Ujházy, absolvent al Academiei de Arte Frumoase din Budapesta. Printre compozițiile care împodobeau lăcașul se afla și reprezentarea Cinei celei de Taină, realizată după celebra frescă a lui Leonardo da Vinci. Prezența unui artist cu asemenea pregătire arată că oamenii nu și-au dorit numai o clădire funcțională, ci și o biserică în care frumusețea picturii să contribuie la demnitatea și însemnătatea locului.

Pentru familiile care veniseră în Principele Mihai cu numai șapte ani înainte, terminarea bisericii reprezenta una dintre cele mai importante realizări colective. Până atunci, slujbele se desfășuraseră în capela amenajată în clădirea folosită și pentru învățământ. Acum, comunitatea avea un lăcaș propriu, ridicat prin contribuțiile și sacrificiile oamenilor. Biserica devenea un reper al satului, un loc care urma să însoțească viața familiilor și a generațiilor viitoare, păstrând în însăși existența sa amintirea anilor dificili ai începutului.

Dar activitatea lui Valeriu Bărbosu nu s-a încheiat odată cu terminarea bisericii. În calitate de director al școlii, continua să se preocupe de condițiile în care învățau copiii și de dezvoltarea învățământului local. După anii în care cursurile se desfășuraseră în spații improvizate și chiar într-o încăpere a locuinței sale, comunitatea avea să realizeze o altă construcție importantă. În toamna anului 1938, a fost terminată noua școală primară, o realizare care marca încheierea unei perioade de eforturi îndelungate și oferea elevilor condiții mai bune de învățare.

Școala din Principele Mihai I, la inaugurare – 1938

La doisprezece ani de la întemeierea satului, școala și biserica aveau clădiri proprii, iar localitatea dobândise instituțiile fundamentale pe care oamenii și le doriseră încă de la început. Era rezultatul unor eforturi la care participaseră familiile, conducătorii comunității și cei care înțeleseseră că dezvoltarea satului depinde de educația copiilor și de existența unor locuri comune. Valeriu Bărbosu contribuise decisiv la organizarea acestor instituții, iar experiența sa de învățător se dovedea la fel de importantă ca responsabilitățile bisericești.

Școala din Principele Mihai I,cu copii la ferestre 

Rezultatele școlii din Principele Mihai au ajuns să fie cunoscute și în afara localității. Viorel Câmpean consemnează că absolvenții obțineau frecvent primele locuri la examenele de încheiere a cursului primar de șapte clase, iar activitatea didactică a directorului era apreciată în județul Satu Mare. Pentru meritele sale în învățământ, Valeriu Bărbosu a primit distincția „Răsplata Muncii”. Era o recunoaștere a unei activități începute cu mulți ani înainte, în școlile și comunitățile maramureșene, și continuate într-un sat care nu existase atunci când el își alesese profesia de dascăl.

Și activitatea sa bisericească a fost recunoscută prin acordarea rangului de protopop. Cercetarea lui Viorel Câmpean consemnează această distincție, fără a preciza data exactă a conferirii ei. Pentru locuitorii satului, însă, Valeriu Bărbosu avea o însemnătate care depășea rangul bisericesc. Îl cunoscuseră de la întemeierea așezării, îi văzuseră munca, participaseră alături de el la construirea bisericii și a școlii și îi încredințaseră educarea copiilor. Devenise unul dintre oamenii care reprezentau continuitatea comunității, un reper într-un sat unde aproape toate instituțiile fuseseră ridicate în timpul activității sale.

Respectul de care se bucura este ilustrat și de o informație păstrată în cercetarea realizată de Viorel Câmpean și Lacrima Teocan. Autorii evocă legăturile spirituale foarte apropiate dintre părinte și familiile satului, consemnând că Valeriu Bărbosu devenise naș pentru copiii comunității. Amintirea acestei apropieri s-a păstrat și după moartea sa, iar fiica părintelui, Maria-Rodica Bărbosu, era cunoscută de săteni sub apelativul „nașa”. Este unul dintre acele detalii care dezvăluie felul în care un om poate continua să fie prezent în memoria unei comunități, dincolo de funcțiile și distincțiile care îi aparținuseră în timpul vieții.

 

Maria-Rodica Bărbosu, mezina familiei

În spatele acestor realizări se afla și familia sa. Aurelia Bărbosu, originară din Costeni, și cei patru copii ai lor au trăit alături de preot anii în care Principele Mihai se transforma dintr-o colonie agricolă într-un sat cu instituții proprii. Casa construită în 1927, în care funcționase pentru o perioadă și școala, rămânea centrul vieții familiale. Pentru Valeriu Bărbosu, responsabilitățile publice și existența personală nu erau două lumi complet separate. Munca în folosul comunității presupusese sacrificii care îi afectaseră și pe cei apropiați, iar împlinirile sale profesionale se legau de anii în care familia își construise propriul loc în așezare.

Familia Bărbosu, cu ocazia sărbătorilor pascale, aproximativ 1935 – 1936

Privind această perioadă, observăm că Valeriu Bărbosu își continuase, într-o formă nouă, drumul început în Ciocotiș. Bunicul său fusese preot la Plopiș și se preocupase de educarea copiilor, tatăl Gherasim își dedicase viața învățământului, iar mentorul Eusebiu R. Roșca aparținuse unei generații de profesori și slujitori ai Bisericii pentru care pregătirea intelectuală avea o însemnătate fundamentală. În Principele Mihai, toate aceste influențe se întâlneau într-o activitate practică, desfășurată într-o comunitate care avea nevoie de școală, biserică, organizare și sprijin. Valeriu Bărbosu nu se limitase la continuarea unei tradiții familiale, ci îi dăduse o expresie proprie, prin contribuția la întemeierea și dezvoltarea unui sat.

Activitatea sa depășea însă hotarele localității. La 28 iulie 1940, Valeriu Bărbosu a participat la slujba oficiată cu prilejul dării în folosință a Catedralei Ortodoxe „Adormirea Maicii Domnului” din Satu Mare. Istoricul oficial al parohiei îl consemnează printre preoții care au făcut parte din sobor, alături de Ioan Rușdea, Andronache, Ioan Ursu și Ioan Purdel. Era un eveniment important pentru comunitatea ortodoxă sătmăreană, desfășurat după ani de eforturi pentru construirea catedralei și într-o perioadă în care România se confrunta deja cu dificultăți politice și teritoriale grave.

Pentru Valeriu Bărbosu, participarea la această slujbă reprezenta și o mărturie a locului pe care îl dobândise în viața bisericească a regiunii. Plecase din Ciocotiș, fusese dascăl în comunitățile Maramureșului și ajunsese să slujească într-un sat nou, unde contribuise la organizarea parohiei și la ridicarea bisericii. Acum îl regăsim la unul dintre cele mai importante evenimente ale Bisericii Ortodoxe din Satu Mare, alături de alți slujitori care participaseră la dezvoltarea vieții religioase românești din județ. Era o recunoaștere a unei activități care depășise de mult limitele unei singure comunități.

Dar vara anului 1940 avea să fie ultima dintr-o perioadă de relativă stabilitate pentru oamenii din Principele Mihai. În Europa, războiul izbucnit în anul precedent se extindea, iar România se confrunta cu presiuni externe tot mai puternice. La 30 august 1940, prin Dictatul de la Viena, statul român a fost obligat să cedeze Ungariei nordul Transilvaniei. În teritoriul cedat se afla și satul Principele Mihai, comunitatea care în numai paisprezece ani reușise să-și construiască școala, biserica și gospodăriile.

Pentru oamenii care veniseră aici în 1926, schimbarea frontierei avea consecințe mult mai grave decât o simplă modificare administrativă. Proprietățile pentru care munciseră, instituțiile ridicate prin contribuții și sacrificii și siguranța familiilor deveneau vulnerabile în fața noilor autorități. Satul nu mai era așezarea fragilă din anul întemeierii, dar nici toate realizările sale nu puteau proteja comunitatea de evenimentele care urmau. Într-un timp foarte scurt, oamenii aveau să descopere cât de repede poate fi amenințată o viață construită prin muncă de-a lungul multor ani.

Pentru Valeriu Bărbosu, încercarea avea să fie cu atât mai dureroasă cu cât nu privea numai comunitatea pe care o slujea, ci și propria familie. Casa ridicată în 1927, în care locuise alături de Aurelia și de copiii lor și din care oferise o încăpere pentru școală, avea să fie confiscată. Doi dintre fiii săi urmau să fie victimele unor violențe, iar preotul însuși avea să suporte arestarea, agresiunile și amenințările noilor autorități. Cel care contribuise la construirea satului avea să ajungă în situația de a-l părăsi, fără certitudinea că se va putea întoarce și fără să știe ce se va întâmpla cu oamenii cărora le dedicase o mare parte a vieții.

În septembrie 1940, Valeriu Bărbosu avea cincizeci și doi de ani. Trecuse prin Primul Război Mondial, își întemeiase o familie, lucrase în școlile maramureșene și contribuise la dezvoltarea unei comunități care abia împlinise paisprezece ani de existență. Școala și biserica erau ridicate, corurile și activitățile culturale făcuseră parte din viața satului, iar gospodăriile oamenilor deveniseră locurile în care crescuseră copiii unei noi generații. Tot ceea ce părea durabil era acum amenințat de o putere asupra căreia locuitorii nu aveau niciun control.

Până atunci, viața lui Valeriu Bărbosu fusese, în mare măsură, istoria unor lucruri construite prin muncă, răbdare și responsabilitate. Începând din toamna anului 1940, avea să devină și istoria unor pierderi dureroase, a unei familii lovite de violență și a unei comunități obligate să-și părăsească gospodăriile. Din acele luni s-au păstrat documente care ne permit să reconstituim suferințele preotului și ale fiilor săi, dar și un mesaj de despărțire în care Valeriu Bărbosu le-a cerut credincioșilor să rămână uniți și să se ajute reciproc. Cuvintele sale aveau să supraviețuiască evenimentelor, devenind una dintre cele mai importante mărturii ale legăturii dintre un om și comunitatea căreia îi dedicase viața.

Va urma: Partea a III-a – Suferințele familiei Bărbosu, violențele din 1940, refugiul în județul Arad, întoarcerea la Traian și povestea unei fotografii a regelui Mihai, descoperită după multe decenii ascunsă în spatele unui tablou.

SURSE DOCUMENTARE: Viorel Câmpean, Oameni și locuri din Sătmar, Editura Citadela, Satu Mare, 2008, pp. 169–172, studiu semnat împreună cu Lacrima Teocan / Revista Renașterea, Cluj, anul XI, nr. 37, 17 septembrie 1933, apelul semnat de preotul Valeriu Bărbosu /  Augustin Neaga, Ciocotiș. File de istorie și legendă, Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2014 / Cristian Boloș, cercetări privind istoria Catedralei Ortodoxe „Adormirea Maicii Domnului” din Satu Mare, publicate de Protopopiatul Ortodox Satu Mare / Daniela Bălu, Atitudinea preoților români sătmăreni în anii Dictatului de la Viena (III), în revista Eroii Neamului, 2010 / Informații genealogice și mărturii familiale comunicate pentru documentarea Direct MM.

Vasile Petrovan

Citește și:

Povestea protopopului Valeriu Bărbosu din Ciocotiș (I)

Lasă un comentariu