1 octombrie 1877, s-a născut preotul Nicolae Gherman, ctitorul mănăstirii Rohia

Ziua de 1 octombrie ne amintește de nașterea preotului Nicolae Gherman, ctitorul Mănăstirii Rohia. Aniversarea vine în anul centenarului sfințirii așezământului și ne întoarce spre omul care este răspunzător de începutul acestei istorii. A fost un preot de sat, tată al unei familii numeroase, preocupat de școală, de cărți și de viața oamenilor în mijlocul cărora slujea. A participat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, a cunoscut violențele care au urmat în Țara Lăpușului și, câțiva ani mai târziu, pierderea unei fiice avea să se afle la originea întemeierii mănăstirii.

Nicolae Gherman s-a născut la Rohia, la 1 octombrie 1877, în familia lui Aron și a Anei Gherman, țărani români dintr-o localitate care aparținea atunci comitatului Solnoc-Dăbâca. A început școala în satul natal, a continuat la Târgu Lăpuș, apoi la Gimnaziul Grăniceresc din Năsăud, absolvit în 1897. Pregătirea teologică și-a încheiat-o în 1899, la Seminarul „Andreian” din Sibiu. Drumul acesta, de la Rohia la Năsăud și Sibiu, îl purtase prin locuri în care educația românească avea tradiție și unde se formau mulți dintre viitorii preoți și învățători ai satelor transilvănene.

În 1899 s-a căsătorit cu Maria, originară din Boiereni, și a fost hirotonit preot. La 2 februarie 1900 a fost instalat ca paroh în Rohia, unde avea să slujească timp de patru decenii. Întoarcerea acasă însemna începutul unei răspunderi de lungă durată față de oameni pe care îi cunoștea și alături de care urma să treacă prin schimbările începutului de secol. Nicolae și Maria au avut zece copii: Virgil, Lucreția, Cornel, Elena, Nicolae, Augustin, Anuța, Octavian, Victoria și Aurica. Preotul s-a preocupat de educația lor, iar copiii au urmat drumuri profesionale în economie, drept, inginerie și învățământ.

Aceeași grijă pentru învățătură se vede în ceea ce a făcut pentru comunitate. În 1900 a organizat corul bisericesc, iar în 1902 s-a implicat în înființarea școlii din Fântânele, filială a parohiei. Între 1903 și 1905 a fost ridicată biserica sătească din Gura Uliței. În 1906 a contribuit, împreună cu alți inițiatori, la înființarea băncii populare „Lăpușana”, iar în 1910 a apărut biblioteca populară din Rohia. Construirea școlii confesionale, în anii 1910–1911, completează imaginea acestei perioade în care activitatea sa se întindea firesc dinspre biserică spre nevoile satului.

În toamna anului 1918, preotul din Rohia s-a implicat în organizarea românilor din Țara Lăpușului și a fost ales delegat al cercului electoral Lăpuș la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. La 1 decembrie s-a aflat printre reprezentanții care au participat la hotărârea Unirii Transilvaniei cu România. Episodul ocupă un loc important în biografia sa, fiindcă îl așează, alături de activitatea din parohie, în istoria unui moment care schimba viitorul întregii comunități.

Întoarcerea din Alba Iulia a fost urmată însă de zile tragice. La 5 decembrie 1918, Nicolae Gherman era prezent la adunarea din Târgu Lăpuș, organizată pentru a le comunica oamenilor hotărârile Unirii. A fost martor al atacului trupelor maghiare asupra participanților și, ca prin minune, a scăpat nevătămat. Un raport întocmit de el la 14 decembrie, despre victimele din Rohia, s-a păstrat în arhive. Documentul adaugă portretului său o dimensiune aparte: preotul consemna suferința unor oameni din propria comunitate, într-un moment în care bucuria de la Alba Iulia fusese urmată, acasă, de violență.

În anii următori și-a continuat activitatea în sat. În 1922 a fost înființată cooperativa „Comoara”, iar în 1923 a organizat la Rohia o structură locală a ASTREI, asociația care susținea cultura și educația românilor transilvăneni. Tot în 1923 s-a implicat în ridicarea monumentului dedicat fiilor satului căzuți în Primul Război Mondial. Educația, sprijinul economic și păstrarea memoriei se întâlneau astfel în munca aceluiași om.

Între timp, în familia sa se petrecuse pierderea de care avea să fie legată întemeierea mănăstirii. În noiembrie 1922, Anuța a murit la numai zece ani. Despre durerea părinților nu putem spune mai mult decât îngăduie faptele păstrate, însă locul copilei în povestea Rohiei a rămas până astăzi.

Tradiția mănăstirii spune că Anuța îi apărea tatălui în vis și îi cerea să ridice o casă pentru Maica Domnului pe Dealul Viei. În aceeași povestire apare Floarea lui Ilie, o femeie din sat care l-ar fi îndemnat să urmeze această chemare. Relatările aparțin memoriei religioase a întemeierii și exprimă felul în care începuturile au fost înțelese și transmise de comunitate. Ele își păstrează locul în poveste, alături de reperele istorice ale construcției, care pot fi urmărite distinct.

Lucrările au început în 1923. Cu sprijinul sătenilor și al credincioșilor, în următorii doi ani au fost ridicate o biserică modestă și o casă monahală. La 15 august 1926, episcopul Nicolae Ivan al Clujului a sfințit așezământul, iar sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului a devenit hramul său. De aceea, istoria Rohiei are două repere care trebuie păstrate: începutul construirii, în 1923, și sfințirea, în 1926, de la care se împlinește anul acesta un secol.

Ridicarea mănăstirii a adunat în jurul hotărârii preotului o comunitate întreagă. Oamenii care îl sprijiniseră în alte inițiative au contribuit acum la așezământul de pe deal. Între sat și mănăstire exista, de la început, această legătură omenească, făcută din apropiere, muncă și încredere. Ea se regăsește și în perspectiva lucrării lui Emilian Birdaș, Satul și Mănăstirea Rohia din Țara Lăpușului, județul Maramureș. Studiu monografic, apărută în 1994, în care istoria așezământului este urmărită împreună cu lumea din care s-a născut.

Nicolae Gherman a continuat să se ocupe de treburile comunității și după sfințirea mănăstirii. Între decembrie 1929 și iulie 1930 a îndeplinit funcția de administrator protopopesc al Protopopiatului Lăpuș. În 1936 a inițiat cumpărarea de către săteni a proprietății și castelului lui Ákos Csiszár, clădirea fiind folosită pentru școală și primărie. Era încă o înfăptuire prin care un bun dobândit împreună primea un rost în viața satului.

Cei patruzeci de ani de slujire în Rohia s-au încheiat în 1940, când, după Dictatul de la Viena, preotul s-a refugiat din nordul Transilvaniei. A continuat să slujească în alte parohii, iar la 1 octombrie 1947, în ziua în care împlinea 70 de ani, s-a pensionat. A murit în 1959 și a fost înmormântat la Dej. Plecarea din satul natal despărțise ultima parte a vieții sale de locul în care construise atât de mult, dar numele său a rămas legat de Rohia.

Mănăstirea avea să se dezvolte prin contribuția altor generații. Justinian Chira și stareții care i-au urmat au extins așezământul, iar biblioteca, organizată și fișată de Nicolae Steinhardt, a devenit parte importantă a vieții sale culturale. Ceea ce vedem astăzi la Rohia cuprinde munca acestor oameni, adăugată peste biserica și casa monahală ridicate la început.

La aniversarea din 1 octombrie, amintirea lui Nicolae Gherman merită să cuprindă toate aceste etape. În același destin se întâlnesc copilul plecat din sat la învățătură, preotul întors acasă, delegatul de la Alba Iulia, tatăl unei familii numeroase și ctitorul Rohiei. Școala, biblioteca, documentele din 1918 și mănăstirea păstrează fiecare câte ceva din viața lui. Privite împreună, ne apropie de un om care a lucrat vreme de decenii pentru comunitatea sa și ale cărui înfăptuiri au continuat să le fie de folos celor veniți după el.

Sursa FOTO: Mănăstirea Rohia

Vasile Petrovan

Citește și: