Sunt momente care, privite de la distanța anilor, par mici. Două zile, câteva săli de muzeu, 14 comunicări și oameni preocupați de lucruri care, pentru alții, puteau părea obișnuite: o cămașă, o nuntă, o bucată de ceramică, o casă țărănească, versurile scrise pe o cruce. Și totuși, la 3 și 4 septembrie 1965, la Baia Mare se întâmpla ceva important.
Este vorba de zilele în care Maramureșul începea să-și privească lumea tradițională nu doar cu dragostea celui care aparține locului, ci și cu atenția celui care știe că are în față o moștenire ce trebuie cercetată și păstrată. Mai exact, în sălile Muzeului Regional din Baia Mare avea loc primul simpozion regional de etnografie și folclor. Momentul este consemnat în studiile dedicate istoriei muzeului băimărean și apare într-o perioadă descrisă chiar de cercetători drept una de intensificare a preocupărilor pentru etnografie în regiunea Maramureș.
Au fost prezentate 14 lucrări. Titlurile lor spun, poate, mai mult decât o lungă explicație despre ce însemna Maramureșul pentru acei oameni. Se vorbea despre Cimitirul din Săpânța, despre versurile de pe crucile sale, despre cămășile maramureșene, portul din Bârsana și cel din împrejurimile Băii Mari, despre ceramica de la Vama, Săcel și Seini, despre nunta maramureșeană și despre alte expresii ale vieții satului.
Era, într-un fel, o întâlnire la care Maramureșul însuși devenea personaj principal. Pe masa cercetătorului ajungeau obiecte pe care bunicii încă le foloseau. Ceea ce pentru omul satului era firesc, precum cămașa din ladă, oala din casă, poarta, cântecul sau obiceiul nunții începea să fie privit și ca document. O lume vie devenea, încet, patrimoniu. Aici stă frumusețea acelui moment.
Astăzi rostim ușor cuvinte precum „identitate”, „patrimoniu”, „tradiție”. Le vedem pe afișe, în proiecte turistice și în prezentări ale Maramureșului. În 1965 însă, multe dintre lucrurile pe care acum le considerăm simboluri ale județului trăiau încă în firescul cotidian. Casele din lemn nu erau decor pentru fotografii. Portul popular nu era doar costum de scenă. Ceramica nu era numai obiect de muzeu. Tocmai de aceea cercetarea de atunci a contat enorm.
Muzeul băimărean se afla într-o perioadă de dezvoltare puternică. În anii 1964-1965 se urmărea extinderea activității de cercetare, iar secția de etnografie căpăta consistență. În aceeași epocă se desfășurau importante campanii arheologice la Cuhea, Oncești, Sighet-Solovan și în alte puncte din regiune, iar în 1965 apărea și volumul „Baia Mare. Schiță monografică”. Era o perioadă în care trecutul locului era căutat metodic, de la vestigiile medievale până la cultura satului tradițional. Au fotografiat, au notat, au întrebat, au măsurat, au cules povești și cântece. Poate că atunci părea doar muncă de muzeograf. Astăzi știm că nu e așa.
Iar aici există un motiv legitim de orgoliu maramureșean. Nu doar pentru că avem biserici din lemn, porți, costume, cântece sau sate pe care le admiră vizitatorii. Ci pentru că au existat oameni care au înțeles, suficient de devreme, că toate acestea trebuie studiate, documentate și păstrate.
Privit de astăzi, primul simpozion de etnografie și folclor are și ceva emoționant. Oamenii aceia nu puteau ști cât de repede urma să se schimbe lumea pe care o cercetau. Modernizarea satelor, migrația spre orașe, dispariția unor meșteșuguri și schimbarea modului de viață aveau să transforme radical Maramureșul în deceniile următoare. Au trecut 61 de ani de la acele două zile din septembrie. S-au schimbat instituții, generații și lumi întregi. Muzeul Regional a devenit, după reorganizări succesive, parte din structura muzeală pe care o cunoaștem astăzi, iar din 2006 funcționează separat Muzeul Județean de Etnografie și Artă Populară Maramureș.
Astfel, firul început atunci nu s-a mai rupt.
Vasile Petrovan
Citește și:
3 septembrie 1872, Tit Bud și doinele Maramureșului
