Pe 15 august 1938, la Ieud, se năștea Găvrilă Hotico Herenta, unul dintre marii meșteri ai lemnului pe care i-a dat Maramureșul. Cunoscut și drept Găvrilă Hotico Herenta cel Tânăr, pentru a fi deosebit de bunicul său cu același nume, a crescut într-o familie în care priceperea mâinilor și respectul pentru tradiție se transmiteau firesc de la o generație la alta.
Tatăl său, Ion, era cunoscut ca poet popular, iar bunicul, Găvrilă Hotico Herenta-Vâju, fusese un meșter cu o uimitoare varietate de îndeletniciri. Tot bunicul a fost cel care l-a apropiat de tainele prelucrării lemnului. Astfel, la numai 20 de ani, în 1958, Găvrilă Hotico Herenta și-a început activitatea de restaurator al monumentelor istorice din lemn. A lucrat pentru Direcția Monumentelor Istorice, iar în următoarele două decenii a participat la restaurarea a 68 de monumente istorice din lemn și zid. Printre ele s-au numărat bisericile de lemn de la Ieud, Șurdești, Rogoz, Lăpuș, Plopiș și Rona de Jos, dar și Complexul muzeal „Vasile Lucaciu” de la Șișești.
Meseria lui nu însemna doar să repare lemnul îmbătrânit. Uneori, monumente întregi trebuiau desfăcute piesă cu piesă, transportate și apoi reconstruite într-un alt loc. Găvrilă Hotico Herenta a participat la asemenea operațiuni pentru biserici, case și gospodării tradiționale transferate în muzee în aer liber de la Cluj-Napoca, Sighetu Marmației și București. Din 1978 a lucrat la Muzeul Maramureșului din Sighetu Marmației, contribuind în mod esențial la formarea Muzeului Satului Maramureșean de pe Dealul Doboieș.
După 1989, experiența acumulată în restaurarea vechilor biserici s-a transformat într-o nouă etapă: aceea de constructor al unor biserici monumentale din lemn. Lucrări realizate de el sau de echipe conduse de el au ajuns până la Caracas, în Venezuela, și în Statele Unite, iar în România numele său este legat de lăcașuri ridicate la Vișeu de Sus, Dragomirești, Ieud, Constanța sau Rohița. Prin asemenea construcții, arhitectura tradițională a Maramureșului a trecut granițele țării și a devenit cunoscută comunităților românești de peste Ocean.
Dar Găvrilă Hotico Herenta nu a fost numai restaurator și constructor de biserici. Dălțile sale au lăsat în urmă porți maramureșene, troițe, cruci și alte obiecte sculptate, în care apar simboluri vechi precum funia, pomul vieții, rozeta sau crucea. Una dintre lucrările sale ușor de recunoscut de către băimăreni este poarta monumentală de la intrarea în Muzeul Satului din Baia Mare, realizată pe șase stâlpi și decorată în spiritul vechilor porți maramureșene.
A lucrat și troițe dedicate unor personalități importante. Una dintre ele a fost ridicată la Cimitirul Bellu în memoria poetului Nichita Stănescu, iar alta la mormântul scriitorului Alexandru Ivasiuc. Munca sa a fost recunoscută prin titlul de „Maestru al Artei Lemnului”, acordat de Academia Artelor Tradiționale din România, și prin Medalia Națională „Serviciul Credincios”, clasa a III-a.
Poate cea mai importantă moștenire a lui Găvrilă Hotico Herenta nu poate fi însă măsurată numai prin numărul bisericilor, porților sau monumentelor pe care le-a salvat. El aparținea unei generații de meșteri care știau să citească lemnul, să înțeleagă proporțiile unei biserici vechi și să refacă o construcție fără să-i distrugă sufletul. Priceperea aceasta nu a rămas doar la el: și-a inițiat doi dintre fii în tainele prelucrării lemnului, continuând astfel tradiția familiei.
Găvrilă Hotico Herenta s-a stins din viață la 11 aprilie 2015, la 76 de ani. Ceea ce a lăsat în urmă poate fi încă văzut și atins: biserici care continuă să adune oameni, porți prin care trec generații, troițe, case și monumente cărora mâinile sale le-au mai dăruit o viață.
În Maramureș, lemnul nu a fost niciodată doar material de construcție. A fost casă, biserică, poartă, cruce și memorie. Iar Găvrilă Hotico Herenta a fost unul dintre oamenii care au știut să transforme această memorie într-o moștenire care continuă să vorbească.
Sursa FOTO: arhivă
Vasile Petrovan
Citește și:
30 de ani fără Sergiu Celibidache. O eternitate cu muzica lui
