Gravimetrul – proză de Marian Ilea (VII)

În fiecare sâmbătă, pe DirectMM.ro puteți citi proza ”Grăsane făcând baie cu ușile larg deschise”, de Marian Ilea. Volumul cuprinde trei nuvele: Casa din Piața Gorki, Vacek și Gravimetrul. Vă dorim lectură plăcută!

Iudita Zsombori ieşise cu greutate din culcuşul nopţii. Douăzeci şi opt octombrie, duminică dimineaţa. Aerul rece din dormitor îi în- gheţase vârful nasului. Roz. Borcănat. Cămeşoaia de noapte gălbuie, din material de cearşaf. Largă. Căzând în cute spre podea. I se vedeau picioarele groase, de la genunchi în jos. Iudita Zsombori iubea gin- găşia propriei pieli. Şi‑o spăla cu Borax Imperial. Scăpa de lucirile grase din bărbie şi de la şolduri.

Văduva tâmplarului Zsombori se sculă în fund, îşi căută cu dege- tele de la picioare, îndoite în bradul podelelor, pantofii de casă. Ăia cu bombeurile sparte, moştenire de la răposat. Se ridică înfrigurată. Parcă ar fi avut pe spinare lipitorile antireumatice din borcănaşul de pe tejgheaua farmacistului Wider. În prânzitor, lângă sobă, erau pre- gătite lemnele pentru focul dimineţii.

„Sunt fericită”, îşi spunea femeia suflând în surcelele care se aprin- deau cu greutate. Soba n‑avea tragere. Hornarul nu trecuse, pe la văduvă, de o jumătate de an. „Bine că ştie să apară când e de încasat taxa”, mormăia Iudita Zsombori. „Am trecut pe‑aici, e bine, doamnă, ştiţi, iarăşi a sosit timpul să achitaţi şi câţiva bănuţi pentru horn, ce să faci, trebuie să supravieţuieşti. Altfel e bine? E foarte bine, doamnă”. Hornarului din oraş i se spunea Cucoana. Pentru că‑şi legăna şoldurile şi pentru că vorbea cântat.

„La orele douăzeci şi treizeci am film. La cinematograful Urania. Mi l‑a povestit Lutz Korodi aseară. Un film cu dragul de Paul Richter, slăbănogul, cu privirea de cocoşel senzual, gata să‑ţi sară pe spinare şi să te asasineze. E o palpitantă dramă criminală, doamnă Iudita, cu întorsături foarte interesante”. Lutz Korodi ştia toate lucrurile pe care Iudita Zsombori le afla cu întârziere.

La cinematograful Urania, de pe strada Malinovski, alături de Richter mai jucau Fritz Kampers şi Harry Hardt. Lutz Korodi era drăgălaş şi bun. Povestea. Iudita închidea ochii. Acţiunea filmului se pornea. Ca pe ecran.

Greu cu aplecatul şi cu aprinsul focului. Când ai una sută şi doişpe kile, la pielea goală. Poţi să te dai cu tot Borax‑ul imperial din regiune, că tot degeaba. Te apleci spre podea şi pe burtă apar cârnăciori sub- ţiri şi un caltaboş gros, albicios, care îţi mănâncă suflarea.

Iudita Zsombori se lăsase sedusă. Cu o seară în urmă. În cârciumă. Acel Leontin Ghergaru o zăpăcise. O cutremurase. Profitase de cei şapte ani lungi, cu înserări prelungite, cu picuri reci prin streaşină, cu predispoziţii la insomnie, în care văduva supravieţuise fără bărbat.

Pentru ultima dată când se întâlnise cu goliciunea trupească a bărbatului fusese în jumătatea de ceas în care‑l spălase pe răposat. Tâmplarul Zsombori confecţionase sute de sicrie. Lui uitase să‑şi pregătească unul.

„Bărbatul e ca primăvara şi vara, doamnă Bölöny. Dumneata n‑ai trebuinţe, le‑ai depăşit, dar eu, Iudita Zsombori, sunt goală pe din- lontru. Ca o toamnă posomorâtă care cobeşte despre iarna preatim- purie şi grea”.

„Îţi lipsesc băile de la Lipik, Iudita. Faci patru scalde de rangul întâi, te scufunzi în iod şi‑ţi trece. Te recomand unui amic de la In- stitutul de cură. Te aşteaptă la gară şi te vindecă de urgenţă”, zicea doamna Bölöny, înţelegătoare. Trecea o dată pe săptămână pe la câr- ciumăreasă. Duminica, dimineaţa, înainte de slujba religioasă. O jumătate de oră de conversaţie. Cincisprezece coroane. Banii peşin.

„Miercuri e unu noiembrie, doamnă Bölöny, avem, în sala de spec- tacole de la Hotelul Coroana, o întâlnire cu opereta. «Grand Hotel» cu Marta Eggarth şi Karl Ettlinger… Sosesc ciripirile şi rotirile. Simt ca un fior cultural, doamnă Bölöny”.

„Cultura, dragă Iudita, e o supapă, poţi să supravieţuieşti încă treizeci de zile după un spectacol de operetă”.

„Aveţi dreptate, doamnă. Aşa e. Joi sunt invitata lui Korodi, avem două bilete la concertul marelui Francisc Thury. Simt că ameţesc, doamnă Bölöny. Dacă fiecare săptămână ar fi la fel de plină…”

„Ne‑am sufoca, Iudita”, mai spuse doamna Bölöny, gata de plecare.

„Vă aştept duminica viitoare, doamnă Bölöny”.

„Depinde de vreme, Iudita”.

Leontin Ghergaru. N‑a fost cu o seară în urmă. Nici cu două. Trecu- seră aproape trei luni de zile. Neconsolată, Iudita Zsombori se gândea cu drag la fizionomia şugubeaţă a tânărului. Când intrase în cârciumă, văduva îşi spuse: „marea dragoste a Iuditei tocmai trece pragul”.

În acele momente, negustorul Jancovici Pogan, cu mâna tremu- rândă, din pricina multor beteşuguri care‑i chinuiau bătrâneţile, anunţase onor clientela că doreşte să transforme o bancnotă de cinci sute de coroane în mărunţiş.

„Am sosit, strigase Leontin Ghergaru, repezindu‑se la masa negus‑ torului. Leo, absolvent al şcoalei superioare de comerţ şi odrasla unei nobile familii din Zalău”.

„Care familie?” întrebase Jancovici Pogan.

„Ghergaru, domnule, bineînţeles. Adu încoace bancnota şi aşteaptă”. Gesturile tinereşti, smulgerea bancnotei din mâna lui Jan Janco- vici îl determinaseră pe Lutz Korodi să afirme, răspicat, că se crease un precedent periculos. Că atitudinea aceea trebuie supusă oprobriu-

lui public, înfierată de societatea cetăţenească a oraşului.

„Afacerea miroase de departe a escrocherie ordinară. Simt că sunt la mijloc şi alte mârşăvii”, spusese şi negustorul Jancovici Pogan.

Bancnota aia de cinci sute de coroane se transformase într‑un chef cu lăutarii de pe Valea Metalului. La crâşma lui Gregor Neculae.

„Tânărul Ghergaru a intrat la mine în serviciu, la bodegă, sub un titlu fals, de absolvent la şcoala superioară de comerţ, seducându‑mă. Când acest fals a apărut la lumina zilei, chiar când am avut dorinţa… i‑am spus că nu mai poate rămâne decât în calitate de servitor per- sonal. În calitatea aceasta mi‑a produs multă pagubă şi am dorit să mă abzic de el prin mai multe hotărâri subite. I‑am şoptit adeseori să se îndepărteze imediat de Iudita Zsombori. Când am făcut control la inventar, s‑a suit în tren, ca depărtarea lui să nu fie observată. Faptul că a plecat dintr‑o altă gară dovedeşte multe.

E de bănuit că a plecat în Argentina, unde cunoştea pe unul, Schnoff, la Buenos Aires, ce‑şi are domiciliul pe Calle Tucuman la numărul trei. Acela i‑a trimis două scrisori pe adresa bodegii.

«Vino în Argentina, Iudita, mi‑a spus. Ai şansa înfloririi şi a unei poziţii sigure». Am refuzat să‑l ascult.

Sunt distrusă, mă adresez autorităţilor pentru a‑l descoperi pe acest tânăr care am impresia că mai poate fi salvat. Doresc să‑l mai aud spunând încă o dată memorabilele cuvinte: «Peste oraşul acesta vremea trece fără să lase urme. Decât noroiul şi murdăriile»”.

(Va urma…)