Am rămas impresionat când am citit pe platforma oficială de știri și articole a Universității Babeș-Bolyai, News ubb.cluj.ro , că, la 90 de ani, Amalia-Susana Tușa este studentă în anul al treilea la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca. Da! ați citit corect, la 90 de ani este studentă. Totuși, nu doar vârsta m-a uimit, deși este neobișnuită pentru viața de student, ci mai ales faptul că trăiește cu o sinceră bucurie și o curiozitate vie această etapă în care merge la cursuri, învață, întreabă, caută sensuri. Iar peste toate, felul în care vorbește despre viață rămâne simplu și direct, fără dramatism inutil. „Îmi place viața”, spune ea. Și, citind, îți dai seama că nu sunt doar cuvinte.
Trăim vremuri în care oamenii se plâng ușor și renunță repede. De aceea, chiar și prin intermediul unui articol, întâlnirea cu o astfel de poveste te pune pe gânduri. Nu pentru că ar fi spectaculoasă în sensul modern al cuvântului, ci pentru că este profundă și reală. Este povestea unui om care, la 90 de ani, nu s-a retras din lume, ci a ales să redevină student, să învețe și să rămână curios.
Copilăria ei nu a fost deloc ușoară. Boala a venit devreme, lăsând urme vizibile. Apoi au urmat anii tulburi de după război, când destinul unei familii putea fi schimbat peste noapte de o decizie politică. Tatăl arestat, stigmatul social, uși închise, toate ingredientele care ar fi putut frânge un om. Și totuși, nu s-a întâmplat așa.
Ceea ce impresionează nu este doar suferința prin care a trecut, ci felul în care a ales să o poarte. Nu vorbește cu ură, nu caută vinovați, nu se victimizează. Din contră, pare genul de om care încearcă să-i ridice și pe alții, chiar și atunci când propria viață nu i-a oferit prea multe motive de liniște. Viața personală, cu alegeri grele și pierderi dureroase, nu a făcut-o mai aspră. Boala, anii, nedreptățile au venit, dar nu au reușit să-i schimbe esența. Și aici apare, poate, lecția cea mai importantă: nu ceea ce ți se întâmplă te definește, ci felul în care alegi să răspunzi.
Faptul că a ajuns studentă la această vârstă nu este doar o performanță personală. Este, într-un fel, o reparație târzie a unei nedreptăți. O viață întreagă în care nu a avut voie sau nu a putut să urmeze drumul pe care și-l dorea. Iar acum, când mulți ar spune că e prea târziu, ea demonstrează exact contrariul, că dorința de a învăța nu are vârstă. Fără îndoială, credința joacă un rol important în echilibrul ei. Dar dincolo de religie, ceea ce se simte este o formă de încredere profundă în sensul vieții. Nu una naivă, ci construită în timp, prin încercări.
Dacă ar fi să rezum totul într-o singură idee, aceasta ar fi că există oameni care nu doar trăiesc, ci continuă să învețe să trăiască. Iar când vezi un om de 90 de ani care își duce ghiozdanul, la propriu și la figurat, înțelegi că viața nu se măsoară doar în ani, ci în curiozitate. Poate că viața nu devine mai ușoară der la o anumită vârstă, dar, privind la astfel de exemple, devine mai clară. Și, cel mai adesea, asta e suficient. Felicitări, doamnă Amalia-Susana Tușa.
Vasile Petrovan
