Anunțul făcut de președintele Nicușor Dan, că va participa la Washington la prima reuniune a Consiliului pentru Pace inițiat de Donald Trump, nu a trecut neobservat. Nici nu avea cum. Trăim într-o perioadă în care fiecare gest diplomatic este interpretat, analizat și, cel mai adesea, judecat înainte de a-și produce efectele.
România va avea statut de observator. Oficial, participarea este motivată prin sprijinul pentru eforturile internaționale de pace și pentru procesul de reconstrucție din Fâșia Gaza, în linia unei rezoluții adoptate anterior în Consiliul de Securitate al ONU. Este o poziție care, la prima vedere, pare echilibrată, adică nu intrăm în miezul deciziei, dar nici nu stăm deoparte.
Și totuși, reacțiile sunt amestecate.
Pe de o parte, există argumentul pragmatic: dacă se discută despre pace, despre reconstrucție, despre posibile soluții diplomatice în zone de conflict, România are tot interesul să fie prezentă. Chiar și ca observator, prezența la masă înseamnă acces la informație, la dialog, la posibilitatea de a înțelege din interior direcția în care se mișcă lucrurile. În diplomație, absența poate cântări uneori mai greu decât o participare rezervată.
Pe de altă parte, în spațiul public, mai ales în comentariile de pe rețelele de socializare, au apărut și temeri. Unele țin de contextul politic american, altele de poziționarea României în raport cu restul Uniunii Europene. Faptul că mai multe state europene au ales să nu participe ridică întrebări pentru unii. Oare ne așezăm prea devreme într-o inițiativă a administrației americane? Există riscul de a fi percepuți ca parte a unei agende care depășește tema reconstrucției Gaza?
Mai sunt și îngrijorări legate de extinderea posibilă a rolului Consiliului. Inițial gândit pentru supravegherea reconstrucției Fâșiei Gaza, el ar putea, potrivit declarațiilor făcute la lansare, să abordeze și alte crize globale, inclusiv războiul din Ucraina. Aici apar sensibilități reale.
Dar există și o a treia perspectivă, mai puțin vocală, aceea că România nu pierde nimic fiind prezentă, atâta timp cât își păstrează clar pozițiile. Statutul de observator nu înseamnă angajamente automate, nu înseamnă asumarea unor decizii fără dezbatere internă. Înseamnă, cel puțin teoretic, prudență.
Cred că adevărul se află undeva la mijloc. Nu este nici un gest eroic care va schimba lumea, dar nici o aventură diplomatică fără plasă de siguranță. Este o mișcare calculată, într-un context internațional complicat, în care România încearcă să nu fie doar spectator la decizii care o pot afecta indirect. În astfel de momente, poate că cea mai importantă întrebare nu este „de ce mergem?”, ci „ce facem după ce ajungem acolo?”. Pentru că participarea la o reuniune este un pas. Contează însă ce poziție susții, ce alianțe construiești, ce linii roșii trasezi.
Pacea, reconstrucția și stabilitatea sunt cuvinte care sună bine în orice comunicat oficial. Dar ele capătă sens doar prin consecvență și claritate. Dacă România reușește să își mențină echilibrul între parteneriatele strategice și angajamentele europene, atunci prezența la Washington va fi fost un exercițiu de diplomație matură. Dacă nu, criticile de azi se vor transforma în reproșuri mai serioase mâine.
Deocamdată, este un gest care merită privit cu atenție, nu cu entuziasm orb, dar nici cu suspiciune reflexă. Cert e că dialogul rămâne necesar. Rămâne de văzut cât de eficient va fi acest nou cadru și ce rol real va juca România în el.
Sursa FOTO: Facebook Nicușor Dan
Vasile Petrovan
