Revoluția Română: 17 decembrie 1989,Timișoara - Ziua în care Ceaușescu a dat ordin să se tragă în oameni

Timișoara se trezise pe 17 decembrie 1989 sub un cer cenușiu, încărcat de tensiune și teamă. Orașul, care cu doar o zi înainte fusese martorul primelor manifestații spontane împotriva regimului comunist, părea să respire anxietate. Străzile principale erau aproape pustii dimineața, dar murmurul colectiv al cetățenilor, pașii grăbiți pe trotuare și semnele sporadice de adunare indicau faptul că orașul nu era paralizat, ci în pragul unei revolte majore. În case, oamenii ascultau cu neliniște veștile despre posibila intervenție armată, iar alții, curajoși sau poate inconștienți de pericol, ieșeau deja în stradă, uniți de dorința de libertate.

Încă de la primele ore, mii de timișoreni s-au adunat în Piața Operei și în jurul Catedralei Mitropolitane, dar și pe principalele artere, scandând lozinci împotriva regimului: „Jos Ceaușescu!”, „Vrem alegeri libere!”, „Libertate!”. Printre ei se aflau muncitori veniți de la fabricile din oraș, studenți, profesori și simpli cetățeni, toți uniți de aceeași cauză: sfârșitul dictaturii. Numărul demonstranților a crescut rapid, depășind, după prânz, cifra de 4000 de persoane, iar atmosfera combina curajul cu teama, pentru că zvonurile despre represalii militare se înmulțeau.

În jurul orei 10.00, Armata a scos trupele în stradă, organizând o defilare menită să intimideze populația și să descurajeze orice nouă tentativă de protest. Militarii au mărșăluit prin oraș în sunetul fanfarei, într-un contrast strident și aproape grotesc cu tensiunea, teama și furia mocnită din rândul timișorenilor. Efectul a fost însă opus celui dorit.

În loc să se supună și să se retragă, oamenii au perceput demonstrația ca pe o provocare. O coloană militară a fost huiduită, iar în Piața Maria, locul unde izbucnise revolta – au fost semnalate îmbrânceli, injurii și pietre aruncate, semn că orașul nu mai era dispus să accepte intimidarea și că ruptura dintre populație și autorități devenise ireversibilă.

În acea dimineață, la Timișoara sosise o grupă operativă a Marelui Stat Major al Armatei, condusă de colonelul Dumitru Ionescu, însărcinată să coordoneze intervenția. Ordinul venit direct de la Nicolae Ceaușescu era clar: armata urma să restabilească ordinea cu orice preț. La București, soții Ceaușescu monitorizau personal evenimentele. Nicolae Ceaușescu transmitea ordine prin secretarul Ion Coman, în timp ce Elena Ceaușescu supraveghea intervenția de la distanță, insistând pe măsuri drastice și necruțătoare împotriva „elementelor revoluționare”.

Pe parcursul dimineții, manifestanții au atacat sediul Comitetului Județean al Partidului Comunist Român, distrugând mobilierul, bunurile materiale și simbolurile regimului. Prim-secretarul județean, Radu Bălan, s-a refugiat la sediul Securității și a raportat la București că situația scăpase complet de sub control. De la unitatea militară din Giroc, o coloană de cinci tancuri a fost trimisă să restabilească ordinea, dar timișorenii improvizaseră baricade cu troleibuze, bare de fier și generatoare, blocând înaintarea blindatelor. Unele tancuri au fost incendiate de manifestanți, iar echipajele au fost nevoite să coboare.

În jurul orei 14:00, tragedia a atins apogeul. Focurile de armă au răsunat pentru prima dată în Piața Libertății, pe Calea Girocului și în cartierele centrale. Generalul Ștefan Gușă, sosit la Timișoara cu un grup operativ, a coordonat personal operațiunile militare, iar ordinul de deschidere a focului asupra civililor a fost dat sub supravegherea directă a cuplului Ceaușescu. Victimele au fost numeroase: printre primele se numărau Rozalia Popescu, călcată de un TAB, și Lepa Bărbat, împușcată mortal. Ambulanțele și medicii care încercau să acorde primul ajutor au devenit, la rândul lor, ținte. Printre victimele zilei de 17 decembrie 1989 s-a numărat și Florian Antoniu Tiberiu, student originar din Sighetu Marmației, care avea atunci doar 19 ani.

Tânărul urma cursurile Institutului Politehnic din Timișoara, la Facultatea de Mecanică Agricolă, iar viața i-a fost curmată de gloanțe în apropierea căminelor studențești. Opt ani mai târziu, în 1997, în semn de recunoaștere a sacrificiului său, i-a fost conferit post-mortem titlul de Cetățean de Onoare al Municipiului Sighetu Marmației.

Pe Calea Girocului, în Piața Libertății și în cartierele periferice, timișorenii au continuat totuși să reziste, improvizând baricade și blocând șenilele tancurilor cu bare de beton, generatoare și mașini abandonate. Trupele au fost nevoite să se retragă temporar, doar pentru a reveni cu forțe suplimentare, iar luptele s-au prelungit ore în șir, însoțite de focuri de mitralieră și explozii.

În acea zi, 66 de oameni și-au pierdut viața, iar alte 196 au fost grav răniți. Victimele includeau muncitori, studenți, femei, copii, simpli trecători și chiar medicii care încercau să salveze vieți. Cadavrele rămâneau ore întregi pe caldarâm, sub privirile șocate ale celor care supraviețuiau, iar altele au fost transportate către ambulanțe improvizate sau crematoriul „Cenușa” în încercarea de a ascunde dovezile represiunii, sub coordonarea directă a Elenei Ceaușescu.

Soții Ceaușescu monitorizau fiecare mișcare a orașului de la București. Nicolae Ceaușescu insista pentru aplicarea represiunii cu fermitate, fără milă, considerând manifestanții „trădători” și „elemente subversive”. Elena Ceaușescu coordona logistic operațiunile, insistând pe măsuri rapide de „curățare” a orașului și eliminarea cadavrelor pentru a minimaliza impactul psihologic asupra populației. Această implicare directă a cuplului Ceaușescu a transformat Timișoara într-un adevărat teatru al represiunii, unde ordinea impusă prin teroare a fost însoțită de victime umane numeroase.

În ciuda violenței, spiritul timișorenilor a rămas neclintit. Fiecare baricadă improvizată, fiecare tanc incendiat și fiecare civili care continuau să scandeze lozinci împotriva regimului deveneau simboluri ale curajului colectiv. Timișoara nu era doar scena unei revolte, devenise un simbol al sacrificiului pentru libertate și democrație.

După Revoluție, ziua de 17 decembrie a fost declarată zi de doliu în Timișoara, în memoria celor care și-au pierdut viața în lupta pentru libertate. Această zi rămâne un reper istoric, amintind generațiilor viitoare că libertatea se câștigă cu prețul curajului, al sacrificiului, și că implicarea directă a liderilor autoritari poate transforma o comunitate pașnică într-un câmp de luptă.

Vasile Petrovan

Citește și: