Câteva Reflecții asupra Virtuții (foileton 1)

Epicur spunea cam așa: “Este imposibil să duci o viață plăcută fără să trăiești rațional, nobil și corect și este imposibil să trăiești rațional, nobil și corect fără să duci o viață plăcută”. Și pornind de aici aș vrea să construiesc un gând care să poată transforma, sugera, accepta, călăuzi pe un tânăr oarecare (sau de ce nu pe orice om), care încearcă să pășească pe tărâmul unei înțelepciuni asumate. Când spui înțelepciune asumată, pare cumva că atunci când îți iei ceva asupra ta, te angajezi să duci la bun sfârșit acel ceva. Dar înțelepciunea unui tânăr, abia pășit în frunzișul vieții, este un aluat care se va forma cu trecerea anilor, din exemplele din viața celor care au trecut prin ea, din acumularea de situații diverse, din faptul că reușești să procesezi și să tragi concluzii din experiențe normale sau insolite.

Să luăm ca exemplu un tânăr care se supune total părinților, este docil, ascultă toate sfaturile și se conformează indiferent de părerile sau ideile personale. Și să luam în oglindă un alt tânăr la polul opus, adică un tânăr care este rebel, nonconformist, nu ascultă și nu dă crezare tuturor povețelor și ideilor părinților, rudelor, prietenilor, sau ceea ce se acceptă că reprezintă normalitatea. În cazul primului tânăr, părinții, bătrânii înțelepți din familie îl sfătuiesc să fie virtuos în viață, să respecte tot ceea ce este bun, frumos, adevărat, adică kalokagathia. Toți sfătuitorii din jurul lui, se îngrijesc ca tânărul să citească cărțile care îi vor aduce inteligența și înțelepciunea, să se alăture tinerilor care împărtășesc valorile unanim acceptate, să evite oamenii care deviază de la norme samd. Și mulți din cei care se îngrijesc de tânăr îi spun de la înălțimea maturității lor că dacă va respecta și aplica tot ce spun înțelepții va fi fericit, va fi sănătos, bogat și înțelept.

Deci părinții, bunicii ne spun că îndeplinirea dorințelor mari ale vieții sunt doar rezultatul respectării unor condiții, mai bine zis a unor virtuți. Să ne îndreptăm acum spre celelalt tânăr, rebel și nonconformist. Interesele și dorințele lui sunt adesea opuse părinților, adulților, de multe ori ajunge în bucluc datorită opiniilor lui. Sau de multe ori se ceartă aprig cu părinții sau are aventuri la care părinții se întristează. Ba mai mult, fuge de-acasă pentru a se cunoaște mai bine sau pentru a caută o forma de spiritualizare, ca și Buddha, pentru a-și găsi potențialul spiritual.

Tinerii aceștia rebeli refuză siguranța și îndrumarea morală a părinților, a adulților, pentru a merge în propriile călătorii care să îi formeze, să îi spiritualizeze. Și acest drum poate fi o transformare a tânărului într-un adult și se poate îmbogăți cu virtuți câștigate printr-o călătorie inițiatică. Noi când aflăm de astfel de experiențe apreciem până la urma curajul, dar și greutatea cu care acest tânăr a reușit să se formeze, să se autoeduce. Și aceasta reprezintă o profunzime și o acuitate a caracterului, pe care nu le vedem la tânărul ascultător care a stat acasă, a ascultat de toți, a fost docil și nu a vociferat niciodată părinților. Amândoi până la urma au accesat virtutea, dar al doilea a dat cu capul de grindă, a trăit experiența efectiv și a reușit să facă diferența. În antichitate se punea mare preț pe practică și pe obișnuință. Sigur, tânărul era pregătit teoretic, dar prin practică va reuși să creeze o persoană etică și disciplinată mintal. Și astfel în Grecia antică, oamenii manifestau o înțelegere deplină a moralei și a psihologiei morale. Toți știau că virtutea își are sălașul, originea, în felul concret cum se va aplica ea în cazurile care se ivesc. Și asta se putea întâmplă doar dacă zi de zi se repetau în gând și faptă aceste deprinderi. Educația morala din antichitate trebuia să genereze aptitudini ca persoana în cauză să poată simți importanța morală, ca apoi să dorească să o facă continuu, pentru că asta era de fapt înțelepciunea practică. În Republica lui Platon și în Etica Nicomahică a lui Aristotel sunt tratate în esență virtuțile oamenilor și posibilitatea de a ajunge la ele. Și epicurienii, care cultivau plăcerea, spuneau că oamenii au nevoie de virtuți pentru a cultiva plăcerea. Triumful filozofiei grecești ne-a dat și curiozitatea morală și curiozitatea științifică, a cărui scop era să se descopere seturi de legi care să explice o varietate de lucruri. Cât de satisfăcător ar fi pentru mintea omului să existe o singură virtute și din ea să rezulte toate celelalte. Căutarea virtuții, căutarea cumpătării și folosirea rațiunii au rămas adormite după căderea Romei și invazia Barbară. Și setul de principii și reguli morale ale virtuții au reînflorit odată cu iluminismul european. Descartes de exemplu era mulțumit să bazeze sistemul etic pe bunăvoința lui Dumnezeu, dar gânditorii de mai tărziu au căutat o bază, un temei pentru etică, care să nu depindă de revelația divină, de condiționarea divină. Și cea mai însemnată contribuție la ocrotirea virtuții, a moralei a revenit lui Kant. El credea că ființele umane posedă o natură rațională și o natură animală. Partea animală din noi se subordonează legilor naturii, adică legilor care guvernează piatra, câinele, copacii, râurile etc. Nu există moralitate în natură spunea Kant, ci numai cauzalitate.

Dar partea noastră rațională poate urma un set de reguli de comportament pe care tot omul este chemat să le facă. Și astfel ei pot fi judecați moral pentru gradul în care respectă aceste reguli. Dar oare care ar putea fi aceste reguli?? Și aici Kant a inventat cel mai inteligent truc din filozofie, din filozofia morală. El a spus așa: pentru ca regulile morale să fie legi, ele trebuie să fie universal valabile. Adică ceva de genul:  dacă vrem ca gravitația să fie lege, ea trebuie să funcționeze la fel pentru bărbați și femei, rusi sau greci samd. Ceea ce este de la sine înțeles, dar asta vrea să arate că orice regulă ca să fie numită lege, ea trebuie să fie valabilă oriunde și în orice condiții, adică să fie universală. Sau altcumva: în loc să se caute reguli cu care toată lumea să fie de acord, Kant a schimbat perspectiva și a spus că oamenii ar trebui să se gândească dacă regulile care ei le consideră valabile, ar putea fi propuse ca legi universale. Dacă ai propune o astfel de lege și ai fi tentat să o încalci, atunci tu te-ai contrazice pe tine și o astfel de lege nu ar mai avea nici o valoare. Și așa, cel care propune o lege de ordin moral, care aduce în prim plan faptul să nu furi, să nu minți, să nu înșeli etc ar trebui să fie extrem de bine articulată, ca pur și simplu să nu te contrazici pe tine însuți. În felul acesta există siguranța că o regulă care va deveni lege universală, va fi extrem de bine chibzuită în prealabil ca să nu poată fi încălcată. Și Kant a introdus atunci cuvântul “deontologie” care vrea să însemne respectarea sarcinilor și a obligațiilor pe care oamenii etici trebuie să le aplice, chiar și atunci când ele pot duce la rezultate rele pentru ei. Nu contează țara sau epoca istorică în care te afli, nu contează dacă oamenii implicați sunt prietenii tăi, dușmani sau simpli necunoscuți, legea morală se aplică și funcționează în același fel pt toți. Azi în societate, multe eforturi de educare a oamenilor se bazează pe metoda învățării cum un om poate singur să își rezolve problemele de etică. Dar asta înseamnă până la urmă să îi înveți că rațiunea este răspunzătoare de comportamentul tău etic, ceea ce nu poate fi realizabil sau practic aplicabil.

Un grup de gânditori, psihologi, antropologi au pornit inițiativa de a crea un Manual de diagnosticare a calităților și a virtuților care poate fi valabil pentru orice cultură omenească. Cele mai comune și mai des întâlnite virtuți au fost: înțelepciunea, curajul, umanitatea, dreptatea, cumpătarea și capacitatea de a crea relații cu cineva. Cercetătorii au dedus că acestea sunt așa de răspândite pentru că sunt abstracte și au mai dedus că trăsăturile pozitive de caracter cultivă în mod pregnant virtuțile oamenilor. Mulți oameni se întreabă, care este recompensa virtuții?? Virtutea poate fi propria ei recompensă pentru virtuțile pe care le considerăm recompensatoare. De exemplu, dacă calitățile unui om includ curiozitatea și dragostea de cunoaștere, atunci el se vă simți bine când calitățile lui includ recunoștința și aprecierea. Dar adevăratul test al virtuții este să vezi dacă este adevărată constatarea că virtutea înseamnă altruism. Și gânditorii ne provoacă și întreabă în acest siaj, “când este adevărat și de ce??” Religia și știința încearcă să dea un răspuns indirect. Pentru cei cu credință în religie și în divinitate, răspunsul vine prin invocarea reciprocității divine în viața de dincolo. Adică ei spun:” Fă bine, pentru că Dumnezeu îi va recompensa pe cei buni și îi va pedepsi pe cei răi!” Hindușii au răsplătirea karmei, adică universul te vă răsplăti în următoarea viață cu o naștere în cercuri mai înalte sau mai joase, bazată pe virtuțile din această viață. Și dacă analizăm puțin aceste moduri de punere a problemei, se vede convingerea în Justiția de după moarte. S-a descoperit că atunci când copiii dezvoltă o înțelegere mai mare, mai sofisticată a ceea ce este bine sau rău, ei ajung să fie convinși că regulile sunt sacre și deci nu pot fi schimbate. Ei ajung astfel să creadă într-o dreptate permanentă, iar dacă ar încalcă aceste reguli li se va întâmpla ceva rău chiar dacă nimeni nu ar ști de abaterea pe care au comis-o. Astfel, nu numai copiii, dar și în multe culturi se crede că cauzele bolilor sunt legate de invidie, vrăjitorie, de un conflict sau de încălcări ale unor tabuuri morale, alimentare, sexuale etc.

O altă problemă cu Justiția este că se bazează pe mitul răului pur. Adică, deși omul face cu ușurință distincția între bine și rău, Dumnezeu îngăduie actele de violență care sunt legate de patriotism, loialitate, samd. Adică actele acestea sunt justificate dpdv moral. Dar în acest fel riști să îl transformi pe Dumnezeu într un contabil moral, care ține evidența faptelor noastre. În problema altruismului: aici se disting doua tipuri mari de altruism. Adică altruism pentru rude, prieteni adică pentru cei apropiați și altruism pentru ceilalți. Altruismul pentru ceilalți poate fi numit și altruismul reciproc, adică îți fac ceva bine, aștept ca și tu să îmi faci același bine. Dar aceasta poate fi catalogată ca auto-interes. Eu îți fac bine și aștept de la tine să îmi faci și tu la fel.

Voi continua în partea a doua.

Marcel Mureșan

Citește și

Ce vor Intelectualii?? (foileton 3)