Vacek – proză de Marian Ilea (X)

În fiecare sâmbătă, pe DirectMM.ro puteți citi proza ”Grăsane făcând baie cu ușile larg deschise”, de Marian Ilea. Volumul cuprinde trei nuvele: Casa din Piața Gorki, Vacek și Gravimetrul. Vă dorim lectură plăcută!

Episcopul Joseph Mamer Leopold Kollowitch scria noaptea. În dormitor. La lumina focului din şemineu. Bradul ardea cu pocnituri şi vaiete. Fagul era tăcut. Stejarul icnea molcom şi dădea căldură pen‑ tru întreaga noapte. De la fereastra ce da către grădiniţa frobeliană se vedeau luminiţele caselor din Pianul de Sus. Printre frunzele mes- tecenilor uriaşi. Episcopul scria. În fiecare dimineaţă, când se spăla cu apa rece din lighean îşi spunea: „Toată noaptea lucrând, nimica nam isprăvit. Nimica precum floarea care ridică capul din pământ şi e călcată cu piciorul… se înalţă şi pare, dacă iam preţui frumu- seţea, atuncea e de căutat cea adevărată”.

De cu seară voise să scrie despre virtuţile limbii. Se apucase cu mare entuziasm de lucrare. Îşi studiase limba din gură. Îi văzuse stri‑ aţiile. Albeaţa prelinsă spre gâtlej. Carnea şi pielea cu zgrunţuri. Apoi scrisese: „Cine nu vatămă cu limba e om desăvârşit”. Mâna i se oprise în aer. Deasupra colii de hârtie. Prinse a se gândi. „Lucru de minune! Să taci trebuie să fie mai uşor decât să vorbeşti. Arareori tăcerea strică şi prea adeseori vorbirea vatămă. Puţini sunt cei care tac, mulţi ăi care sunt mânaţi către rele şi vorbesc. Prin vorbă se înfăp- tuiesc păcatele, dacă ai fi înger nai putea păcătui, care să fie limba îngerilor?”, se întrebase Kollowitch speriindu‑se de gândul care era tăcut înainte de a deveni vorbă. Episcopul rosti cu voce tare: „Sunt, totuşi, de dorit crucile!”.

Episcopia se construise pe vechiul câmp al rogozului. Se rezema de trupurile marilor păcătoşi din Medio Monte.

Zidurile groase din piatră de carieră se înălţaseră pentru a străjui dinspre est Piaţa de Fân. Se lucrase de dimineaţă până‑n noapte şi din noapte până‑n dimineaţă. La lumina soarelui şi la flăcările torţe- lor. Se terminaseră rezervele de petrol. Folosiseră uleiurile aflate în depozite pentru vremuri de crunte suferinţi.

Din pricină de zvon pornise construcţia. Se şopteau neliniştitoare vorbe despre nemţii care se apropiau de Medio Monte, pentru a‑l supune şi a se înfrupta din miezul bogat al muntelui. Consiliul Oră- şenesc a decretat construcţia zidurilor de pe câmpul rogozului şi mu- tarea la iuţeală a porţilor oraşului cu patru sute de metri înspre Pianul de Sus. Să se întărească cumva mai bine construcţia aceea, au spus consilierii orăşeneşti, pentru ca neamţul să nu‑şi poată băga nasul prea dintr‑o dată. S‑au stabilit şi signalele care să anunţe ame- ninţarea, prin salve de foc. Trebuiau păziţi orăşenii, cei de la câmp şi cei care trebăluiau la vii. De trei ori trebuiau trase focurile din întă- ritura dogarilor, aflată în Piaţa de Fân. Celelalte bresle puteau trage de pe întăriturile lor câte salve de foc vroiau. Oasele, câte s‑au găsit în gropile fundaţiilor, au rămas de întăritură la ziduri.

Balasz Paul suferea de‑o boală de inimă de la vârsta de patru ani. Se juca prin casă. Îl apuca slăbia. Se albea la faţă. Cădea. Îl lua Alberta, maică‑sa, în braţe. Îl uda. Îl mângâia. Îl credea mort. Balasz Paul învia. „Copilul nare voie să rămână singur nici o minută, deoarece îşi poate face rău propriei vieţi din neştiinţa leşinului. Va fi în tot locul însoţit de mama lui, care pentru această muncă va lua banii necesari traiului zilnic prin ofranda consiliului”. Alberta se plimba cu Paul pe malul râului. Prin Piaţa de Fân. Ori pe câmpul cu flori al lui Lissabona, de la poalele Pianului de Sus. Paul împlinise cincispre- zece ani. Într‑o marţi. I‑a căzut rău pe malul văii. Şi‑a aplecat faţa înspre apă. S‑a înecat. Când şi‑a văzut odrasla, Alberta Balasz a privit uimită şuviţele de păr care dansau în albie. Fără putere. Cadavrul a primit autorizaţia de înmormântare, în cimitirul din Medio Monte.

Consiliul Orăşenesc s‑a întors în contra femeii Balasz Alberta, pen- tru omorul de copil. Judecata s‑a ţinut în sala de şedinţe a primăriei. La douăzeci şi şase mai. S‑a hotărât cu patru voturi pentru: Se va duce această femeie şi mamă fără căpătâi pe Câmpul Rogozului şi acolo, sub furcile ridicate, se va îngropa de vie între spini. Căci suferinţa pricinuită e rană deschisă. Nu se va folosi paloşul pentru ai des- prinde capul de trup, căci paloşul are în el multă mândrie, nici apa, care prin curgerea ei iar spăla păcatul. Pentru îndeplinirea aces- tora, Omul Negru, ceşi are casa lângă cimitir, va primi un florin.

La optsprezece iulie, nobilul consiliu săvârşea a patra execuţiune mortală. Tânăra femeie Xondo Arana, lucrătoare pe ascuns cu stri- goii. Au condamnat‑o la ardere pe câmpul de la margine şi la îngropare fără cruce. Pământul s‑a bătucit de către copitele cailor, pentru ca orice urmă de recunoaştere a locului să dispară.

Mare a fost norocul Katarinei Weiss când a sfârşit‑o prin înec, pen- tru viaţa ei depravată şi pentru lipsa de căinţă pe care a arătat‑o în faţa consilierilor. Din fondurile financiare ale oraşului s‑au cumpărat pânza şi aţa sacului în care au vârât‑o, înainte de a o scufunda în apă.

La şapte septembrie, lui Kardos Ştefan, altfel om de sămădaş prin- tre cei care‑l cunoşteau, i s‑a luat capul pe Câmpul Rogozului, din pricină că trăia cu două femei, după cum el însuşi a recunoscut.

Înainte de a se sfârşi executarea sentinţei, Kardos a vrut să mărtu- risească în faţa celor care‑l cunoşteau că a tăiat, a corectat, a mâzgălit, a strămutat şi a lipit nume şi cuvinte şi litere în matricula căsătoriei, pe care a furat‑o din biserică. A făcut şi câteva observaţiuni pe mar- ginile acelei matricule. A mai recunoscut că Rozalia şi Varvara au fost luate prin jurământ şi că el i‑a spus prietenului său Simeon că, de se însoară, nu poate decât cu două odată. Acela n‑a mai dorit să‑l cu- noască. Dacă a auzit una ca asta din gura prietenului său. Şi Rozalia şi Varvara i‑au spus că şi de vor şti că mor se vor duce după el în căsă‑ torie. Nu le‑a silit, nu le‑a bătut, pentru măritare. Le‑a certat înainte pentru că se gândeau la aşa ceva. La întrebarea primului preot dacă o iubeşte pe Rozalia, el a tăcut din gură. La fel a procedat şi cu Varvara. După ce l‑au ascultat, s‑a trecut la împlinirea hotărârii Consiliului.

La treisprezece ianuarie, Consiliul Orăşenesc a hotărât asupra unui spărgător de magazin ca: Întâi să facă turul Pieţei de Fân legat de coada unui cal din grajdurile imperiale, apoi pe Câmpul Rogozu lui să i se rupă şi să i se zdrobească picioarele şi mâinile pentru ca acelea să nu mai râvnească la avutul nimănuia. Mai către apus să se tragă pe roată până va muri. Şi toate aşa s‑au întâmplat.

La optsprezece februarie, Consiliul Orăşenesc l‑a anchetat pe ola- rul Orosz, ce‑şi avea casa în Pianul de Sus. Tare s‑a ţinut omul acela tăgăduind şi nimic nu a vorbit. Picuratu‑l‑au cu ceară şi cu răşină aprinsă pe gât şi pe spate şi pe şale. Către sfârşit, săturându‑se a‑l mai vedea aşa de tăcut, decis‑au ca „sicriul ascuţit” de pe Câmpul Rogozului să‑i fie sfârşitul.

Când au terminat construcţia nu mai rămăsese nimic din Câmpul Rogozului. Au privit zidurile. Se ridicase o cetate. Ieşise parcă peste noapte dintre spini. Au adus preoţii de la Kosice şi Nitra pentru sfin- ţire. O vom da rugilor şi bisericii, va fi Episcopia de care oraşul avea mare nevoie, au hotărât consilierii. Şi toate aşa s‑au întâmplat.

(Va urma…)