În fiecare sâmbătă, pe DirectMM.ro puteți citi proza ”Grăsane făcând baie cu ușile larg deschise”, de Marian Ilea. Volumul cuprinde trei nuvele: Casa din Piața Gorki, Vacek și Gravimetrul. Vă dorim lectură plăcută!
7
Cum erau frumoasele ierni ale copilăriei? Cum îi spunea Maria Lillin Kollowitch micului Joseph: „Haide să mergem la Masa Domnului să descoperim frumosul de lângă noi”. Cum se ţineau de mână. Cum urlase tânărul acela disperat către mama lui: „N‑am să te iert niciodată, cum de‑ai putut face una ca asta?”, când îl zărise pe răul Francisc Kollowitch sărutându‑şi nevasta. În bucătărie. La amiază. Sărutul acela lung şi dureros. Ca o rană adâncă. A încercat să‑l uite. S‑a speriat că va avea un frate. „N‑am nevoie de alţi copii mici, voi nu sunteţi în stare să mă creşteţi pe mine”, striga în curte, pe strada breslaşilor. La Masa Domnului. Cum nu se putea linişti, oricâte asi- gurări primea de la trădătoarea Maria Lillin Kollowitch. Într‑un târ- ziu, nemaisuportând spaima, doar văzuse buzele groase ale răului în uniformă cum plescăiseră de plăcere, cum supseră lumina albastră din jurul gurii fostei lui protejate, zisese: „Până acuma am crezut că suntem cei mai apropiaţi prieteni, dar s‑a dovedit că eşti duşmanul meu cel mai aprig”. Aflase şi comandantul de fortăreaţă. Îl repezise.
„Mă, piticule, eu îmi sărut nevasta de câte ori doresc”. Şi, auzindu‑i urletele, o luase către cazarmă. Când n‑a mai putut răbda, i‑a pârât cardinalului Peter Parsuzay.
Culmile prelungi din jurul Komarom‑ului. Stejerişurile. Casele în care locuiau ţăranii. Râşniţe, vâltori, mori de apă. Pive. Micul Joseph învăţase toate mecanismele. În lunile mai şi iunie, în jurul grajdurilor mănăstireşti apărea un uriaş covor de narcise. Genţienele ieşeau prin mai şi adăstau până la prima brumă a toamnei. Molizii şi brazii înfloreau din aprilie până în iunie.
„Priveşte fructele alea mici, Joseph, afinele, zmeura ori coacăzele roşii sau merişoarele care ajung gemuri ori dulceţuri în loc să fie gustate pe versantul ăsta abrupt. Aici e locul lor, aici rodul e dulce‑acri- şor cu nebănuite arome”, zicea Maria Lillin Kollowitch.
Cum îi culegea fructele mici în pumn. Cum i le întindea pe toate. Cum îl privea mâncându‑le. Oboseala, soarele, cumintea pajişte. Setea. Aromele.
Dar dimineţile. Dar ultramatinalul tril al ciocârliilor ori zumzetul orchestrei păsăretului abia trezit prin câmpuri. Sau fluieratul mier- lelor. Ori sfârâitul sec al sturzilor, apoi savant îmbârligatul recital al graurilor aurii, urmat de joaca micilor cocoşi de munte.
Dar amurgurile… Dar tristul, aproape maladivul, solo al privighe‑ torilor sau chemarea fazanilor. Mugetul cerbilor bocănind încinşi de iubire sau grohăitul mânios al mistreţilor.
Se aşezau pe malul unui pârâiaş. Minune neştiută a lumii. De la înălţime se vedeau străzile Komarom‑ului. Clădirile din piatră. Susu‑ rul apei. Oglindirile policrome. Efemerele străluciri. Neastâmpărul unei codobaturi vânând gâze. Şi către sfârşitul unei minunate ore de odihnă, scufundările iuţi ale pescăruşului gulerat de munte pus pe vânat nătângii peştişori sau amărâţii de crustacei ai firişorului de apă gata să moară sub soarele puternic al miezului de zi.
Cum îi spunea, în serile friguroase de iarnă, redobânditei lui sclave Maria Lillin Kollowitch: „Mai zi‑mi, mamă, despre captivele frunze de nuc ce stau ascunse şi adormite în diamantinele casete ale iernii, despre candelabrele, ciorchinii şi încremenitele lacrimi de gheaţă, despre gheonoaie, cucuvele şi bufniţe…”.
Peter Parsuzay l‑a aşezat pe scaunul din atelierul de croitorie. L‑a privit cu severitate. I‑a spus: „Joseph, sunt molime care macină pădu- rea. Copacii mor în picioare. Cu toţii iubim florile când înfloresc. Dar ce scurt timp! Aşa ne îndrăgostim de toate bunătăţile pământului până le dobândim. Minunat se ridică balonul aprins şi în el numai fum”.
Când a murit cardinalul Parsuzay, Joseph a simţit că devenise orfan.
(Va urma…)
Marian ILEA
Citește și
Vacek – proză de Marian Ilea (VI)
