Citim în diferite cărți sau mijloace de informare despre fel de fel de posibilități de a ne construi viață. Există o necesitate a omului de a-și pune probleme legate de cum e viața lui și cum ar dori el să fie. Omul simplu dar și omul cultivat îmbrățișează de cele mai multe ori un discurs comun, popular, care îl poate satisface pentru a-și hrăni propria existență. Dar acest discurs este în cele mai multe cazuri unul generalizant, alteori destul de vag, care preia din individualitățile lumești și care are darul numai de a încuraja, numai de a propune.
O propunere de orice natură vine de fapt pentru a arăta că în lume sunt multe exemple de existențe reușite, adică mai mult decât rezonabile pentru mulți oameni. Și aceste exemple se vor a fi universal valabile pentru că numai astfel există o credibilitate recunoscută. Reușita unui om în viață este văzută de mulți ca o simplă adaptare a noastră la mediu, dar și un avânt sau o propulsare spre un model care de cele mai multe ori este inoperant sau cu alte cuvinte nu ni se potrivește. La toate aceste modele există o construcție care aduce ceva deficitar, aduce o lipsă.
Adică în lipsa unui model sau un fel de a te raporta la o individualitate, tu omul care dorește în viață un parcurs cât de cât valabil, nu vei avea capacitatea de a reuși. Reușita cu alte cuvinte este ombilical legată de altceva, de altcineva mai bine zis, pe care dacă nu îl ai ca mentor (să zic), nu ai posibilitatea de izbândă. Foarte interesant. Mulți spun că în lipsa unei valori din prejma ta, tu poți să fi un “nimeni” sau nu mai însemni nimic pentru lume, pentru viață. Oare așa stau lucrurile??
Atunci când se vorbește despre cineva care a reușit, a avut succes în viață, ni se induce ideea că se servește pe tavă și instrumentarul necesar pentru acea reușită. Personal, nu am putut înțelege unde se ascunde acest instrumentar sau poate mintea mea îmi joacă feste sau nu pot să fac o desprindere de cotidian, de superficialitatea zilelor în care trăim. Una peste alta, pentru mine zorile unei vieți “realizate” din punctul de vedere al “îndrumătorilor” existențiali nu mi s-au arătat. Cei care clamează victoria, izbânda personală nu au reușit să mă convingă că lucrurile stau așa cum spun ei. Dar ce spun ei de fapt??
Când vrei să te îndrepți spre o astfel de reușită în viață unde ai la tine aparatura, instrumentele necesare de la “binevoitori”, de fapt noi vorbim de o forma de realizare, nu vorbim de o împlinire în spirit. Și acești pedagogi ai realizării ne duc cu gândul la ideea că dacă ni s-ar lua instrumentarul, noi am claca. Căci unii ne spun că te poți realiza în cotidian numai dacă asculți de ei. Nu am fi cineva care să fie apt să se poată descurca în “realizarea” personală. Cred că “a te realiza” este o ducere la îndeplinire a ceva. A ceva care nu este neaparat legat de spiritualitate. Dar este și faptul de a obține ceva, care ține de un căștig. “Realizarea” este o consecință a unei voințe care te-a marcat pentru a ajunge la îndeplinirea unui țel, unui deziderat. “Împlinirea” este altceva: este ajungerea la forma deplina, este o maturizare care aduce în joc starea de fapt a sufletului, a intelectului. Este până la urmă idealul de om, omul care în viața lui se ghidează după preeminența ideilor, după ceea ce este ideal.
Ori Spiritul tocmai asta este. Este ultima treapta de maturitate a ideii, este conceptul de “idee”. Este desăvârșirea, maturitatea deplina, este fructul ultim al unui drum spiritual. Poveștile de viață din aceasta lume cu realizările implicite, cu greutățile întâmpinate, cu îndârjirea protagoniștilor sunt realizări care vor să se constituie în exemple ale unor oameni care au descoperit în viață ceva extraordinar, adică scopul. Adică scopul acestei vieți cu care dacă te iei la trântă nu o poți dovedi numai pe un anumit drum. Modele de viață care sunt încununate de succes, presupun un fel de a fi, un fel de a acționa în viață sau o modalitate de a te raporta la tot, la exterioritatea ta pentru a avea succes. Și când rostesc cuvântul “succes” mă gândesc din start la cuvântul “realizare” și nu mă gândesc la cuvântul “împlinire”. Pentru că în mintea mea cuvântul “succes” îmi aduce la încropirea unei vieți materiale, a unei vieți comode și îmbelșugate. O viață în care lumea să se uite la tine și să te invidieze pentru viața fară griji pe care o duci.
Dar oare în asta constă viața în măreția și noblețea ei?? Acesta este scopul ultim al omului să se situeze în zona câștigării fericirii prin huzur, prin bunăstare sau prin fală?? Însă măreția și împlinirea vieții este dată de altceva. Este dată de măreția scopului la care aspiri, la care poți, vrei, gândești. Motivația acestei măreții este dată de orizontul la care consideri că se poate angaja iubirea, credința, gândirea, pasiunea, voința, binele până la urma în toată amploarea lui. Un om care iubește viața, oamenii, ordinea lucrurilor, armonia, se afla până la urma în slujba celorlalți. Și aceasta este frumusețea interioară care ne dă scopul nostru în lumea asta. Iubirea ca scop se referă la un parteneriat ce include eul meu și ceea ce este imuabil în lucruri, ceea ce nu se poate schimba pentru că acel lucru a fost în stare să își întemeieze propriul concept. Dar iubirea mai înseamnă ceva: înseamnă că eu văd în tine adevărul meu, cum spunea Levinas. Văd ca într-o oglindă de ce ești tu atât de important pentru mine, pentru că întâlnirea cu tine mi-a prilejuit un drum spre interiorul meu. Prin tine, eu am avut șansă să ajung la interioritatea mea.
Este un lucru extrem de motivant, de incitant. Și face din mine un altfel de om, un om care mă îndeamnă să privesc și iar să privesc în intimitatea mea, acolo unde există un infinit nedeslușit și care îmi arată drumul meu spre nedefinit. Toate acestea par cuvinte mari, poate nedeslușite, sunt cuvinte care înmagazinează un drum pe care eu, noi putem păși spre împlinire, nu spre realizare. Iar Noica ne spunea același lucru și spunea și ceva în plus: el spunea că omul are ca scop în viață găsirea și făurirea unui destin. Și acest Destin se poate “încropi” numai prin raportarea permanentă la idealuri. Un ideal nu se poate atinge, vor spune mulți, dar însăși faptul că zi de zi, ceas de ceas tinzi spre acest ideal te transpune pe o traiectorie care duce la un destin care dă sensul vieții. Iar fericirea într-o astfel de ipoteză constă în a te situa pe acest drum care nu se termină niciodată. Și în acest punct scopul perpetuu al vieții noastre este să conștientizăm că nu există un drum al fericirii, ci există doar “fericirea drumului”.
Deci drumul, situarea pe acest drum este destinul nostru, este un scop care este ușor de înțeles.
Mă opresc aici și voi continua în Foiletonul 2.
Marcel Mureșan
Citește și
Generația noastră
1 Comentariu în această postare
Sandu Ambroziu Hanus
Mă bucur că ești preocupat de sensul vieții pe care îl legi atât de frumos de IUBIRE….UNIVERSUL ESTE CREAT ,SUSȚINUT TOT PRIN IUBIRE, doar acest pământ face excepție……dar tot IUBIREA JERTFITĂ PE GOLGOTA, poate RECREA PĂMÂNTUL CU OAMENI NOI….. ETERNITATEA NU ESTE O HIMERĂ, CI O REALITATE…..SUCCES !