Fiecare generație are o anumită fizionomie interioară. Există aspirații la nivel de grup care sub un imperativ sau altul se pot împlini câteodată plenar doar în matca istoriei. Mersul prea lin al decantării istoriei ne-a împins pe noi ca generație, să nu putem avea o privire oarecum generală, care să ne unească în interiorul aspitațiilor noastre. Dar generația noastră se pare că a refuzat cu îndârjire să plece urechea la destinul nostru ca nație, ca țară liberă din interiorul Europei.
Am acceptat să ne supunem unei forțe centrifuge care ne-a azvârlit înafara noastră. Tot ce am acumulat valoric, tot ce am valorizat în ideile și conceptele noastre s-a spulberat într-o formă de tropism deșucheat. Circumferința făurită “propriului” nostru, pe gândirea noastră așezată, la rece, în bunul mers al lucrurilor am reușit să o bagatelizăm, să o relativizăm în așa măsură încât ne-am trădat până și starea de grație care ne cuprindea în fața talentelor. Noi am sfidat istoria, am râs în fața lucrului bine făcut, justiției, psihicului, pornirilor noastre obiective. Am luat în brațe utilitarismul și futilul, iar neseriozitatea am așezat-o în capul mesei. Oare cum este posibil ca oameni din generația mea pe care i-am stimat și prețuit să sfideze și să râdă în fața manifestarior spiritului? De ce omul tapetat cu inteligență și har să nu-și urmeze talentul simplu și banal de a înțelege și simți această lume? De ce decadența a lucrat în spatele nostru și a reușit să ne dea la o parte?? A cui victimă suntem?? Sau noi suntem victima unei mari și profune erori?? Am reușit să ne separăm nu numai noi între noi, dar am reușit să ne punem în balanță până și principiile etice și estetice care ne-au guvernat înainte. Chiar dacă înainte trăiam în minciuna comunistă, firicelul de iarbă care a crescut și s-a dezvoltat și asupra căruia s-au abătut tunete și fulgere a reușit să stea drept în interiorul nostru. Și maeștrii lucrau asiduu pentru noi, se aplecau spre noi ca vigoarea noastră să se amplifice. Și noi îi ascultam smeriți, le sorbeam cuvintele și eram convinși că privirea lor ne vă face mai înțelepți.
În momentele noastre de spontaneitate ne luam zborul făcând de multe ori un tablou aproape penibil, un fel de “mai încercă odată”, o răzvrătire a neputinței învățăcelului. De cele mai multe ori potența noastră se măsura în acuitatea imitației. În a reda cu surle și trâmbițe spusele maeștrilor, fără a fi în stare să procesăm și să dăm detaliilor, locul și greutatea necesară. Penibilitatea noastră a apărut în momentul în care ne-am căznit să punem la îndoială și să revizuim principiile care nu ne conveneau. Pentru că ele nu coincideau cu transfigurarea noastră. Ne-am transformat în vajnici reformatori nu numai a gândirii libere și a cutezanței de a putea metaboliza realitatea și lucrurile, ci am relativizat până și evidența. Nu este admisibil ca o generație care și-a început ascensiunea prin propriile descoperiri să se lase purtată de o viziune de suprafață a nevoilor oamenilor și a istoriei. Nevoia oamenilor era și este dintotdeauna de a se lasă purtați de marile spirite care dau istoriei libertatea de a trece prin propriile făgașe. Și era aproape posibil să ne vedem parcursul nostru sinuos dar sigur, spre rigorile gândirii așezate.
Dar…ceva s-a rupt în țesutul social al generației nostre. Faptele, momentele singulare, izolate au reușit să se potențeze în așa măsură încât au răzbit spre un hazard pur în care orice premoniție este posibilă. Nu intuiție, nu sinteză, ci echivoc. Pentru că orice fel de completitudine se suprapune numai acolo unde există o claritate și vigoare a ideilor. Ideile și conceptele unei generații nu vin așa pur și simplu de nicăieri din șuete sau din profeții. Aspirațiile unei generații ca a mea vin din nevoia de a se identifica. De a se identifica cu destinul ei care vine din transformarea cantității în calitatea actului gândirii. Adică ideație. Generația mea putea să dea acestei țări un drum pe care din păcate nu l-a dat. S-a mulțumit să se hrănească, să se ghiftuiască din decadența occidentului, din lucrurile pe care tocmai ei le repugnă. Banii, mașinile, casele, samd au stat în fruntea dorințelor noastre. Și lauda, fala, discuțiile absolut sterile despre ceea ce este util. Și excursiile fară număr pentru a putea bifa locuri nemaivăzute. Orașe, catedrale, arhitectura, muzee. Și a apărut plictisul în fața lui De Chirico sau Fernard Leger sau Magritte. Și nebunia abstractului lui Miro sau Kandinsky.
Dar neaparat Muzeul Luvru!! Pentru că acolo toată lumea merge, iar „operele sunt multe și mărețe”. Și acolo e Mona Lisa, desigur a lui Da Vinci nu a lui Fernando Botero. Și a lui e interesantă, dar nu așa de “frumoasă” că a lui …cum îl cheamă pe ăla??? Esteticul nu reprezintă întotdeauna frumosul în viață. E caraghios ce spun și poate prea dur, dar există o față care puțini o scot din anonimat. Interpretarea vieții și a rolului omului în lume ca făuritor de lume este ceva care să ne motiveze, să ne facă sensul vieții drept destinul nostru în lume și în România. Țara noastră ar fi arătat altcumva și dacă generația mea și-ar fi luat în mâini și în serios propriul destin. Dacă “untul” occidentului l-am fi gustat la început să vedem dacă este gustos și am fi mâncat numai ce ne poate ridica spre interioritatea noastră.
Nimic nu trebuie luat paușal, care până la urmă nu ți se potrivește și care uneori te poate distruge sau îndepărtă de destinul care te ridică. A rata întâlnirea cu istoria înseamnă a nu înțelege că oamenii și lucrurile se găsesc într-o anumită relație. Orice lucru sau activitate își are o semnificația care este transferată de la om la exterior. Omul are potența de a restabili de fiecare dată puntea necesară, iar lucrul se adaptează gândirii și nevoilor noastre, a oamenilor. Lucrul, omul, istoria, lumea nu există dacă noi nu o creăm, îi dăm un anumit drum să se desfășoare.
De ce este necesar ca să existe o generație care să vadă și să simță pulsul vremii? Pentru a da un sens lucrurilor mărețe care așteaptă posibilitatea de a fi văzute și înțelese. Posibilul lucrurilor este potențat numai de omul care își prețuiește semenii, adevărul, valorile, istoria. Numai de cel care se simte stăpân și responsabil de greutatea de pe umerii proprii.
Marcel Mureșan
Citește și
Ce este violența? (foileton II)
