În doar două luni de la întoarcerea din URSS, a fost răpus de un cancer galopant, iar trei dintre apropiații săi au murit în condiții similare.
Pe 19 martie 1965, la București, se stingea din viață Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul Partidului Comunist Român și președinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române. Moartea sa fulgerătoare a fost învăluită în mister, iar teoriile conspirației s-au înmulțit rapid. Una dintre cele mai persistente ipoteze indică o eliminare discretă, orchestrată de temutele servicii secrete sovietice nemulțumite de politica tot mai independentă a României față de Moscova.
În ianuarie 1965, Gheorghiu-Dej a participat la o conferință a Tratatului de la Varșovia, iar la scurt timp după întoarcerea în țară, medicii i-au pus un diagnostic șocant: cancer pulmonar în fază terminală. Totuși, cu doar câteva luni înainte, un control medical complet nu descoperise nicio afecțiune gravă, declarându-l perfect sănătos. Boala a avansat într-un ritm alarmant, ca și cum ar fi fost provocată de un factor extern.
Suspiciunile au devenit și mai puternice odată cu intervenția unei echipe de medici specialiști din Franța, care nu au făcut decât să confirme sentința sumbră: un cancer galopant, imposibil de tratat. Însă ceea ce a alimentat teoriile despre o posibilă asasinare prin iradiere a fost un detaliu straniu – trei dintre cei patru ofițeri care formau garda personală a lui Dej au murit, la rândul lor, tot de cancer, la scurt timp după el.
Pentru mulți, Kremlinul și structurile sale oculte de putere rămân principalii suspecți în această poveste tulburătoare. Moartea lui Gheorghiu-Dej a deschis calea ascensiunii lui Nicolae Ceaușescu, cel care avea să îndepărteze România și mai mult de influența sovietică. Însă întrebarea rămâne: a fost moartea lui Dej o simplă coincidență sau execuția tăcută a unui lider devenit incomod pentru Moscova?
Într-o ironie a sorții, pe aceeași dată, 19 martie, dar în anul 1922, lua naștere Uniunea Tineretului Comunist (UTC), organizație menită să crească noi generații de militanți ai regimului. Astfel, data de 19 martie a devenit una cu o semnificație aparte în istoria comunismului românesc: un început și un sfârșit, simboluri ale unui sistem care avea să dăinuie până în 1989.
Vasile Petrovan
