Şase bărbaţi alergaseră o după-amiază după iepure. Iepurele era şchiop, târa după el un picior dinapoi şi nimerise în grădina lui Ion Vartan, gonit de pe câmp de doi câini. Gardul era din plasă şi de câte ori iepurele se lovea cu botul de sârma împletita ţipa scurt, aţâţându-i pe bărbaţi. Se aruncau asupra lui încercând să-l prindă cu palmele răschirate.
Rusalin Peptea avea un căbat cu care încerca să-l acopere. De fiecare dată, în ciuda piciorului pe care-l trăgea după el, iepurele sărea sprinten într-o parte. Nici unul nu o spusese cu voce tare, dar sigur toţi se gândeau la ce tocăniţă grozavă ar putea ieşi din vietatea speriată, ce-i privea cu ochi mari, negri şi umezi. Moş Hitrie strigă la ei de pe drum: „mai, sunteţi oameni în etate, de ce n-aveţi minte? Lăsaţi bietul animal în pace, nu vedeţi că-i şi beteag? Fie-vă milă, uitaţi-vă câtu-i de fricos. Tremură carnea pe el de frica voastră şi voi în loc să vă vedeţi de cele cărţi, să gătaţi horinca din pahare, alergaţi ca apucaţii după un iepure amărât”. Parcă Petrea lui Vasalia Ioanii îi răspunse: „ce-i moşule, n-ai bagău sa-ţi calmezi gândurile de te bagi în treburile altora, vezi că te caută moartea cu coasa şi tu te duci de acasă”.
Hitrie împinse un bolovan cu cârja şi scuipă apoi pe el. După ce se şterse la gură cu mâneca murdară a cămeşii răspunse: „ascultaţi la mine, că-s trecut de optzeci şi cinci, ascultaţi ce vă spui, că-s om bătrân şi am văzut multe: cine fuge după doi iepuri nu prinde nici unul, da’ cine fuge după unul şchiop ajunge rău. Poate coasa-i mai aproape de voi. Nu putem şti pe care ne-o reteza intîie”. „Cum să ajungă rău?”, întrebă careva suflecându-şi mâneca. Fuga după iepurele şchiop reîncepu. Vasile Garda îl prinse de piciorul beteag şi iepurele ţipa ascuţit, întorcându-se cu dintâi înspre mâna vânătorului. Plin de sânge Vasile se ridica fără să vadă că-n spatele lui stătea gură cască Vile, pe care-l lovi cu ceafa în nas. Vile tuşi gros de parcă el ar mesteca bagău, scuipând o pată de sânge cât un mac. Crezând că Gîrda o făcuse intenţionat şi fiind prieten cu Vile, Viorelu Stirului îl lovi pe Vasile cu o palancă. Coastele lui Vasile trosniră şi de acolo nimeni nu mai putu spune ce s-a întâmplat. Plutonierul Vancea le întinse colile albe şi pixurile pentru declaraţii.
Toţi îsi aminteau cum jucaseră cruce la Vartan pe prispă. Petrea lu Vasalia Ioanii adusese un bil de horincă de cireşe. Pierduse un rămeşag cu Vile. Acesta susţinuse că nu va ploua în vara aceea opt săptămâni. Petrea spusese că el îşi făcuse calendar în foi de ceapă. Foile arătaseră vara ploioasă. Nu plouase zece săptămâni şi Petrea, om respectat, de cuvânt, veni cu horinca. De cum ajunse cuţitul în pieptul lui Vasile Nicoară nici unul dintre cei cinci nu putură da detalii. Vancea le explica şi ei ascultară că la şcoală cum că legistul constatase că lama murdară a cuţitului găsit în stratul cu pătrunjel ii străpunse ventriculul stâng. O clipă uitară de grozăvia la care fuseseră părtaşi cu o zi înainte. Plutonierul Vancea păru că seamănă cu domnul Bordan Ouilean, învăţătorul de acu treizeci-patruzeci de ani, care îi şcolise. Când Vancea zise: „no, acum scrieţi cum a fost!”, ei revăzură pârăiaşul negru ce se scurse din pieptul lui Nicoară în şanţul dintre straturi. Sângele alerga vesel printre buruiene îmbibând ţărâna, până nu ramase decât o urmă. Iepurele slăbit din goana din grădinuţă îşi făcu vânt şi sări peste gard şi o luă şchiopătând peste câmp. Nu-l mai băgară în seamă, privind mânerul cuţitului pe care se şi aşezaseră doua muşte verzui. Nici câinii ce urmăriseră vânătoarea de dincolo de gard nu s-au luat după iepurele ce fugea cu sprinteneală înjumătăţită de durerea din piciorul şchiop. Priveau şi ei cutremuraţi de moartea stăpânului. Instinctul le spunea că fuga după iepurele şchiop te poate duce unde să nu ştii cum să te mai întorci înapoi.
Alexa Gavril BÂLE
Citește și
„Al patrulea schimb din vremea lui Vușcan”, proză scurtă de Alexa Gavril Bâle
