Există adolescenți și tineri care, în fața celui mai mic gest de expunere, simt cum întreaga lor lume interioară se închide sub presiunea unei întrebări obsesive: „Dacă mă fac de râs?” Nu este vorba despre o timiditate trecătoare, nici despre o simplă lipsă de încredere, ci despre o reacție a creierului, care tratează situațiile sociale ca pe un pericol real, comparabil cu durerea fizică sau cu frica de moarte. Neuroștiința a demonstrat că rușinea și respingerea activează aceleași zone cerebrale ca suferința corporală, în special amigdala și cortexul cingular anterior.
Astfel, pentru cel care trăiește anxietatea socială, o privire dezaprobatoare sau o gafă minoră capătă intensitatea unei amenințări existențiale. De unde vine această vulnerabilitate? O putem înțelege printr-o metaforă simplă: oamenii sunt asemenea vaselor. Unii se aseamănă porțelanului, fragili și ușor de spart; alții sunt asemenea plasticului, flexibili dar predispuși să se deformeze; iar alții, asemenea metalului, par rezistenți, dar și ei pot purta urme adânci.
Această diferență de reziliență se formează la intersecția dintre temperamentul înnăscut, mediul de creștere și experiențele de viață. Un copil care a crescut cu un părinte critic, lipsit de suport emoțional, sau care a trecut prin experiențe repetate de ridiculizare, bullying ori respingere, va dezvolta un teren fragil, unde rușinea prinde rădăcini adânci.
În viața de zi cu zi, acest mecanism se traduce în renunțări timpurii și în evitarea situațiilor cu potențial de creștere. Adolescentul care primește sarcina de a vorbi în fața clasei preferă să absenteze, convins că se va bâlbâi și va fi ridiculizat. Tânăra care este invitată la un interviu refuză să se prezinte, convinsă că se va vedea pe chipul ei că „nu este suficient de bună.” Tânărul care ar putea să se alăture unui grup nou rămâne retras, convins că orice cuvânt nepotrivit îl va transforma într-o țintă a ridicolului. În toate aceste situații, logica este înlocuită de reacția viscerală a amigdalei, iar creierul rațional, oricât ar calcula probabilitatea reală a riscului, rămâne învins de intensitatea emoției.
Această luptă internă, între ceea ce știm rațional („nu e mare lucru, toți greșim”) și ceea ce simțim emoțional („este un pericol real, mă fac de râs”), nu este semnul unei slăbiciuni de caracter, ci rezultatul unei organizări neurologice care amplifică semnalele de alarmă. Creierul nu face diferența între o glumă nereușită și un pericol major, iar mecanismul de supraviețuire se activează la fel de intens. Tocmai de aceea, rușinea poate fi paralizantă și poate bloca inițiative care, altfel, ar fi fost oportunități de învățare și dezvoltare. Cum putem ieși din acest cerc?
În primul rând, renunțând la analiza excesivă. Repetarea la nesfârșit a scenelor jenante nu aduce liniște, ci menține creierul în stare de alertă. În schimb, pauza conștientă, auto-compasiunea și cultivarea grijii blânde pentru sine activează rețelele de reglare emoțională și permit recalibrarea percepției de sine.
În al doilea rând, este esențial să normalizăm imperfecțiunea. Toți oamenii au momente stânjenitoare, însă mintea celui vulnerabil le transformă în catastrofe. A învăța să privești greșelile ca pe firești trepte de învățare și nu ca pe dovezi ale propriei inadecvări devine un pas crucial.
În al treilea rând, expunerea treptată la situațiile care provoacă anxietate, începând cu contexte mici și controlabile și crescând treptat dificultatea, ajută creierul să înțeleagă că nu fiecare ridicol este o amenințare la viață. Întrebările care merită să fie puse de fiecare tânăr aflat în fața acestei lupte sunt simple, dar revelatoare: „Ce pierd dacă renunț de teamă să nu mă fac de râs?”, „Dacă un prieten ar fi în locul meu, l-aș judeca atât de aspru pentru o greșeală minoră?”, „Cât de mult va conta acest moment peste un an?”.
Aceste reflecții nu șterg automat teama, dar oferă o distanță interioară din care rușinea poate fi privită altfel. În final, rușinea socială este un mecanism de protecție exagerat. Ea semnalează o nevoie de siguranță, nu o lipsă de valoare. Atunci când învățăm să o recunoaștem, să o înțelegem și să o confruntăm cu blândețe, transformăm ceea ce părea un dușman invizibil într-un ghid care ne arată unde încă mai avem de construit încredere și libertate interioară.
Psiholog Psihoterapeut CECILIA ARDUSĂTAN
Colaboratoarea noastră este activă permanent pe rețelele de socializare: Facebook (este pe contul personal: Cabinet individual de psihologie clinică şi psihoterapie Ardusătan Cecilia), Instagram (ardus.cecilia), TikTok (Ardus Cecilia), Youtube (Mind Fitness with Cecilia). Dați like, share, subscribe!
*Notă – rubrica este una săptămânală, așadar vă rugăm să ne semnalați care ar fi temele pe care le-ați dori abordate!
Citește și
Psiholog psihoterapeut Cecilia Ardusătan: Triunghiul Dramei – mecanismul invizibil care alimentează conflictele și menține dependența emoțională
