De la 1 ianuarie 2026, medicii de familie din România au intrat într-o lume nouă: nu mai primesc bani doar pentru că au oameni trecuți pe lista lor, ci pentru fiecare consultație sau procedură efectivă. Pe hârtie, ideea pare simplă și corectă: cine muncește mai mult, câștigă mai mult; cine stă degeaba, pierde. Statul vrea mai multă activitate în cabinete și servicii medicale mai bune pentru pacienți.
Dar aici intervine marea întrebare: ce facem dacă, într-o lună, nu se îmbolnăvește nimeni? Dacă pacienții nu vin și nu e nevoie de consultații, un medic de familie poate ajunge să câștige … zero? Faptul că te așteaptă la cabinet nu mai are valoare? În zonele rurale sau în comunitățile cu populație îmbătrânită, unde bolile cronice sunt deja monitorizate și nu apar urgențe zilnice, riscul de a rămâne cu buzunarul gol este real.
Noua formulă, 25% bani „per pacient” și 75% „per serviciu”, schimbă complet filosofia de până acum. Banii nu mai vin la sigur, ci doar dacă se întâmplă ceva. Valoarea punctului per capita scade, punctul per serviciu crește, iar cabinetele trebuie să devină mai active decât au fost vreodată. Logic, ideea e să încurajeze munca, dar realitatea e diferită: sănătatea nu funcționează ca o fabrică de servicii. Bolile nu apar la comandă, iar pacienții nu sunt „meniul zilei” pe care medicul îl poate completa ca să primească mai mulți bani.
Se naște, așadar, o tensiune între teoria finanțării pe performanță și realitatea medicală. În timp ce statul vrea să descurajeze birocrația și să plătească munca reală, medicii riscă să fie prinși între obligativitatea de a raporta servicii și lipsa efectivă de pacienți care să justifice banii. În plus, presiunea poate duce la stres suplimentar și chiar la raportări exagerate, doar ca să-și mențină veniturile.
În 2027, situația va fi și mai clară: doar 20% din bani vor mai veni per pacient, iar 80% per serviciu. Sistemul se apropie de o finanțare exclusiv dependentă de activitate medicală, ceea ce ridică o întrebare esențială pentru viitor: sistemul nostru va răsplăti doar boala sau va mai recompensa și prevenția și grija reală față de pacienți?
Pe scurt, reforma sună bine în hârtie: cine muncește mult, câștigă mai mult. Dar medicina nu funcționează ca un job la minut. Dacă nu se îmbolnăvește nimeni, cine răspunde pentru că un medic ar putea rămâne fără venit? Cine garantează că oamenii nu vor fi tratați ca cifre în statistici și nu ca oameni care au nevoie de grijă?
Poate că aici ar trebui să se mai gândească statul înainte de a pune în aplicare un sistem unde banii urmează boala, nu grija și prevenția. Pentru că sănătatea nu e un joc de performanță, ci o responsabilitate socială, și responsabilitatea nu dispare doar pentru că legea a schimbat modul de plată.
Și, dacă ne uităm la politicienii care au gândit această mascaradă și care primesc salarii și pensii uriașe, dar nu au luat niciodată cuvântul în parlament sau nu au făcut nimic concret pentru oameni, nu ne întrebăm oare: de ce sistemul medical, vital pentru toți, ar trebui să fie mai puțin protejat decât inactivitatea lor foarte bine plătită?
Vasile Petrovan
