A fost odată când gimnastica feminină românească era în vârful piramidei. La olimpiade, campionate mondiale și europene eram obișnuiți cu medalii, în special de aur. La argint și bronz parcă făceam mici grimase. România era o forță în gimnastică, era un soi de navă amiral în acest sport. Acum însă am ajuns să trăim din amintiri. La Campionatul Mondial care se desfășoară în aceste zile la Doha, în Qatar, România s-a clasat abia pe locul 13 în calificări, ratând prezența în finală. Singura gimnastă care va evolua în finală la individual compus e Denisa Golgotă – nume parcă predestinat -, rămasă singură să încerce să urce Golgota gimnasticii noastre pe care s-a așternut praful performanței. Am ajuns jos, foarte jos, trist de jos, iar luminița de la capătul bârnei nu prea se vede. Despre cauzele acestei căderi se poate vorbi la nesfârșit. Însă întrebarea simplă e oare de ce alții, de prin alte zări, pot crește în sport – și aici nu e vorba doar de gimnastică -, iar noi parcă facem cu osârdie pași înapoi? Răspunsul, la fel de simplu, e că statul pare să considere sportul ca fiind un răsfăț în care nu e cazul să se investească. Ce atâtea bătăi de cap? Gimnastelor nu le trebuie sală, se pot antrena prin copaci, considerând că lucrează la paralele. Și canotorii, de pildă, la rândul lor, pot sa facă exerciții de vâslit în vana personală, de ce să ne mai complicăm cu alte cele? Iar înotătorii de ce nu se pot antrena în bazine goale, sau, dacă au noroc, în unele cu apă împodobită cu mătasea broaștei?
A venit vremea să culegem ce am semănat ani în șir. Adică nimic.
Horia AVRAM
Acum poți urmări știrile DirectMM și pe Google News.
