Era o zi ca oricare alta în Orientul Mijlociu – cu tensiuni în aer și echilibru pe muchie de cuțit – când Donald Trump a decis că este momentul potrivit să ordone bombardarea unor instalații nucleare iraniene. O mișcare „strategică”, spun susținătorii săi. O încălcare flagrantă a dreptului internațional, susține Pakistanul, care, cu doar o zi înainte, anunțase solemn că îl va propune pe fostul președinte american pentru Premiul Nobel pentru Pace.
Da, ai citit bine. Trump – „un adevărat pacificator”, conform autorităților de la Islamabad – urma să fie nominalizat pentru eforturile sale de detensionare a relațiilor cu India. Iar a doua zi, lumea a fost nevoită să își recalibreze busola logicii: „pacificatorul” lovea Iranul cu rachete de croazieră.
Reacția Pakistanului n-a întârziat să apară și a fost atât diplomatică, cât și teatrală. Ministerul de Externe a denunțat ferm atacurile, avertizând asupra „unei escaladări periculoase” care ar putea destabiliza întreaga regiune. Premierul pakistanez Shehbaz Sharif a sunat personal la Teheran pentru a-și exprima sprijinul față de Iran și a condamna „agresiunea americană”.
Pe străzile din Karachi, protestele au fost mult mai explicite. Mii de oameni au mărșăluit împotriva Statelor Unite, Israelului și, pentru orice eventualitate, Indiei. Steagul SUA, pe care trona imaginea lui Trump, a fost așezat pe carosabil, astfel încât mulțimea furioasă să poată călca pe el la propriu. Dacă Nobelul pentru Pace ar avea probă practică, probabil ar fi fost aceasta.
În plan internațional, sarcasmul a fost servit de fostul președinte rus Dmitri Medvedev, care, cu ironia pe tonul de Telegram, a transmis felicitări amare: „Trump, care a venit ca un președinte pacificator, a început un nou război pentru SUA. Cu un asemenea succes, Trump nu va vedea niciodată Premiul Nobel pentru Pace, chiar și în ciuda coruptibilității acestei nominalizări.” Subînțeles: dacă nici comisia Nobel, despre care se șoptește că ar fi „impresionabilă”, nu poate fi convinsă, poate rachetele nu sunt chiar biletele ideale spre Oslo.
Desigur, dincolo de spectacolul geopolitic și de ambițiile personale, rămâne întrebarea reală: cât de departe poate merge un lider în dorința de a-și scrie numele în istorie? Iar dacă pacea se măsoară în lovituri aeriene și reacții globale de condamnare, atunci poate criteriile Premiului Nobel pentru Pace ar trebui regândite. Sau, cine știe, poate doar traduse în… trumpiană.
Vasile Petrovan
