Români, sfinţiţi-vă locul!

E ziua ţării mele, ca şi cum ar fi ziua mamei. Şi mă gândesc că s-ar bucura să-i fac cadou o mărturisire: „De-acum un an, de când n-am mai vorbit, am citit câteva cărţi, am sădit câţiva pomi, mi-am îngrijit grădina, am aprins o lumânare la mormântul tatălui meu…” Şi mai vreau să-i mărturisesc că am auzit de prea multe ori întrebarea: „Ce-a făcut ţara mea pentru mine?” Şi că niciodată n-am simţit nevoia să plec privirea în căutarea unui răspuns sau să caut justificări pentru nemulţumirea care se citea uşor dincolo de întrebare. Ci, mai degrabă am fost tentată să o întorc: „Dar tu? Tu ce-ai făcut pentru ea?” Am simţit nevoia să spun că românul adevărat, omul simplu, nu aşteaptă să-i facă nimeni nimic. Oamenii simpli poate habar n-au cine e la cârma Guvernului sau a ministerului care nu le face drumul din sat de zeci de ani. Dar asta nu-i opreşte să meargă la biserică, să-şi poarte portul, să-şi are cum pot ogorul, să-şi adune ultimii bani ca să-şi trimită copiii la şcoală ca să-i facă „domni”. Şi nici nu-i determină să stea cu mâna-ntinsă.

Cu toţii avem nemulţumiri şi tristeţi, neîmpliniri şi speranţe. Ţara face cât poate, iar de la politicieni nu aştept nimic. Absolut nimic! Nu din resemnare, ci din realism. Însă de la mine am aşteptări. Mari! Şi mai am aşteptări de la românii simpli, de bună-credinţă, de la oamenii care trăiesc aici zi de zi, care nu vor să plece, să abandoneze. Şi aşteptările mele mai ţin de solidaritate. Iar când spun asta sugerez că mi-aş dori ca profesionalismul să fie solidar în toate şi mereu, şi total neîndurător cu diletantismul, cabotinismul şi mediocritatea. Spun că mi-aş dori o insurecţie a calităţii în faţa cantităţii. Că mi-aş dori un minimum de coagulare a celor buni în faţa celor care se proclamă buni şi nu sunt.

Şi aşteptările mele mai ţin de ceva: de patriotismul adevărat şi nepervertit, un termen prea uşor şi prea degrabă pus într-un con de umbră. Am asociat întotdeauna patriotismul cu buna-credinţă, cu dorinţa de a-ţi face ordine în propria grădină, de a-ţi înnobila şi cultiva propriul ogor, fără să laşi pe nimeni să pătrundă nechemat şi, mai ales, cu bocancii acolo. Şi când spun ogor spun ţară, spun curte, spun casă, spun şcoală, familie şi suflet. Am asociat patriotismul cu proverbul pur românesc „Omul sfinţeşte locul”.

Ce pot să spun de ziua ţării mele, decât: Români, sfinţiţi-vă locul! Îngrijiţi-vă mintea şi sufletul, cunoscând, citind, căutând, găsind, unind, iubind, şi mai ales, nelăsând pe alţii să gândească în locul vostru!

Fiţi aşa cum sunteţi, pentru că nicăieri fântânile nu sunt mai adânci şi grădinile din suflet nu sunt mai bogate! Vreau să cred că ştiţi acest lucru şi că l-aţi putea spune tuturor. Cu voce tare!

La mulţi ani, ţara mea, frumoasă şi, încă, bogată precum o sublimă rapsodie, adesea tristă, dar mereu uimitoare!

Dana G. BUZURA