Share
Cum să-l mai privesc, citesc, evoc și invoc pe Eminescu?

Cum să-l mai privesc, citesc, evoc și invoc pe Eminescu?

Nu doar de 15 ianuarie sau de 15 iunie, nu doar când îl avem de studiat la limba română, nu doar când romantismul sau patriotismul ne dau ghes să-i recitim câte-o poezie, nu doar când trecem pe strada sau pe lângă colegiul ce-i poartă numele! Ci mai ales atunci când, privind în jur, simțim nevoia să vedem oamenii şi vocile care să se exprime critic, jurnalistic corect, profesionist, sincer, argumentat și dezinteresat în cel mai real și profund înțeles al cuvântului. Când mi se face dor de presa de fibră și nerv, de cuvântul scris cu condei, nu cu pana  înmuiată în cerneala volatilă a propriei suficiențe. Când vreau să văd jurnaliști care mai citesc și mai citează din Eminescu, nu doar din buletinele informative ale instituțiilor publice sau din propriile materiale, până la ridicola auto-devorare și până la exasperarea publicului.

Atunci, mă întorc la Eminescu jurnalistul, la scriitorul la gazete precum ”Timpul”, ”Albina”, ”Convorbiri literare”, ”Românul”, ”Curierul de Iași”, ”România liberă”, ”Federațiunea”, ”Fântâna Blanduziei”, care-au marcat cultura și istoria României secolului al XIX-lea și care-ar trebui – singure – să fie materie de examen la facultățile de jurnalistică. De ce spun asta? Pentru a învăța curajul, pentru a vedea luciditatea analizei politice și pentru a arăta că, deşi sunt scrise acum un veac și jumătate, textele sale sunt la fel de actuale. Fragmentele din publicistica sa par desprinse din analiza prezentului politic românesc, în care ”Când alegerile sunt aproape, totul e rău, totul trebuie reformat” și “Nu există fără îndoială o mai mare tiranie decât cea demagogică. Te pomeneşti că un individ cu sistemul nervos compromis prin vicii şi desfrânări se constituie în reprezentantul absolut al statului şi-i impune ca lege fel de fel de lucruri nesănătoase care-i trec prin minte, fără a ţine seama nici de deprinderile obişnuite ale oamenilor, nici de necesităţile statului” (volumul ”Șarpele când îl doare capul”).

Și pentru că azi sunt 170 de ani de Eminescu, și pentru că nu putea fi aleasă o Zi a Culturii Naționale mai potrivită decât 15 ianuarie, nu pot să nu mă întreb din nou: cum să-l mai privesc, cum să-l mai citesc, evoc sau invoc pe Eminescu? Drept poezia care-ți liniștește singurătățile, drept sublima-i filosofie respirată citindu-i opera, drept revolta și luciditatea transmise și resimțite din publicistica lui? Din toate cât de mult, aș spune și, pentru că mi-i dragă presa și pentru că acolo limba română încă are mult de suferit aș spune că, azi… măcar azi de Ziua Culturii Naționale, aș vrea ca în toată presa să se publice un text de-al lui Eminescu. Și mâine un altul… Să nu ne rămână departe Eminescu nicio zi. Să-l cunoaştem şi să încercăm să-l înţelegem pe omul Eminescu, aşa cum a fost în singurătatea şi în imensa-i tristeţe, nu aşa cum l-au descris cei pe care-i deranja prin geniala-i scriitură şi prin inegalabilul curaj.

Dana G. BUZURA

Lasă un comentariu