E idealist ce spun oare, aducând pe tapet un subiect care a trecut oarecum neobservat în acest final de an dedicat schimbărilor politice, moţiunii, alegerilor, supărărilor PSD şi ezitărilor PNL şi USR, umflării-n pene a PMP şi a tăcerii cu tâlc a UDMR, a radicalizării mesajelor legate de Decembrie 1989? Mi-ar plăcea să cred că nu…
În debusolarea şi devălmăşia politică a finalului de an, când spaţiul public s-a virusat cu declaraţii şi acuzaţii, cu scandaluri şi implozii politice, evident că a fost mai puţin observat un gest public de o imensă importanţă: Pactul pe Educaţie al Academiei Române. De fapt, un set de măsuri clasice de readucere a procesului educaţional în matca firească. Un apel la esenţializarea şi debarasarea de balast a procesului de învăţământ. O analiză scurtă şi concisă şi totodată o critică pertinentă a situaţiei învăţământului, cu toate tarele sale, urmată de soluţii concrete propuse pentru fiecare situaţie problematică identificată. Să nu vă imaginaţi că sunt sute de pagini, aşa cum ne place să ne lăudăm că au strategiile sofisticate şi inutile şi cu programele de sute de pagini din te miri ce domenii, pe care nu le citeşte absolut nimeni. Tot Pactul Academiei Române are mai puţin de patru pagini A4, ceea ce înseamnă 1.768 de cuvinte. Nici nu e nevoie de mai mult. Cu cât mai multe poveşti, cu atât mai puţină esenţă!
Ce mi-a atras atenţia, citindu-l şi recitindu-l? Vedeam parcă manualele de pedagogie şi cărţile de specialitate din biblioteca părinţilor mei – dascăli -, în care nu existau cuvinte sofisticate, nici termeni preluaţi de-a valma în traduceri ciudate. Asta nu pentru că nu ar fi fost la curent cu neologismele sau cu apariţiile literare sau cu tot ce presupunea literatura de specialitate, dar nu era nevoie pe acest segment al pedagogiei de mai mult. Pe-atunci, elevii aveau Abecedar şi Limba română, nu Comunicare, iar ceea ce acum se face la ore speciale care încarcă programul şi copilăria, se făcea în orele de dirigenţie, dezvoltarea vorbirii, istorie, biologie sau geografie.
Despre Pactul pe Educaţie am auzit vorbindu-se de multe ori de-a lungul timpului, fără a fi văzut urmări concrete ale semnării cu surle şi trâmbiţe a unor astfel de documente. Am văzut multe programe electorale care se laudă, gol şi demagogic, cu punerea educaţiei în prim-planul programelor de guvernare, cu procente spectaculoase alocate din PIB pentru educaţie şi cultură, din care s-a ales praful. Limbaj de lemn, clişee preluate din strategii abstracte şi neaplicabile, cu raportări şi ”încadrări” preţioase la strategii generale şi ”universale”, cu o pompă demnă de un marş triumfal. Din care s-a ales praful…pe toate planurile. În 2008, 15 ONG-uri, împreună cu partidele politice, semnau un Pact pe Educaţie, din care nu ştiu să se fi reţinut ceva sau să fi văzut vreun rezultat. Ci doar materiale ironice în media, la adresa felului în care s-a abordat politic şi comunicaţional acest subiect. În 2014, din nou s-a semnat un Pact Naţional pentru Educaţie, cu pompa şi emfaza unei adevărate declaraţii de război. Cuvinte grele, sentenţioase, încărcate de fast, expresii sofisticate, inutil de preţioase: ”conştienţi, preocupaţi, îngrijoraţi, convinşi…”, ”descentralizare comprehensivă, financiară, curriculară…”, ”arii de educaţie prioritare”. Şi… vine Academia Română cu cele 4 pagini în care spune totul: despre presiunea nejustificată a introducerii unor discipline noi care, de fapt, s-ar putea concentra în subiecte la orele de dirigenţie, despre insistenţa toxică a renunţării la cunoştinţele teoretice în favoarea abilităţilor practice, despre pericolul reducerii orelor destinate disciplinelor umaniste, despre importanţa primordială a cunoaşterii limbii române, despre necesitatea existenţei unor manuale unice şi coerente, despre importanţa imprimării cultului muncii, despre bulversarea pe care o produc schimbările prea dese din sistemul de educaţie românesc. Încă o dovadă că simplitatea, în acest caz, nu înseamnă simplism, ci limpezime şi coerenţă.
Când se va ţine seama de ceea ce propune Academia Română, am putea puncta un pas înainte. Pe toate planurile. Pentru că, întreb: Cum e ca, pe o lipsă de cunoaştere, de lectură şi cultură, să grefezi o funcţie, un post, un sentiment de putere, o senzaţie de influenţă? N-are ce să iasă bun! Şi… poate când, pornind de la regulile elementare de implementare a educaţiei – acele patru pagini propuse de Academia Română – se va înţelege că o funcţie obţinută prin jocul subteran al politicii, nu te alfabetizează, nu te face automat meritoriu, nu-ţi poate mobila instant locul interior unde-ar fi trebuit să fie lectura şi şcoala, vom fi pe drumul cel bun. Va fi un fragil, şi deopotrivă puternic, început.
Dana. G. BUZURA
