Scriitorul maramureșean Ioan Groșan împlinește astăzi 72 de ani

Sunt scriitori a căror biografie poate fi povestită prin cărțile publicate, premiile primite și revistele în care au semnat, dar există și scriitori pentru care toate acestea spun doar o parte din poveste. În cazul lui Ioan Groșan, dincolo de bibliografie rămâne o voce ușor de recunoscut, un anumit fel de a privi lumea cu umor, luciditate și o ironie care nu are nevoie să ridice tonul pentru a-și atinge ținta. Născut la 3 octombrie 1954, în Satulung, scriitorul maramureșean împlinește astăzi 72 de ani.

Începuturile sale sunt legate de Maramureș și de Baia Mare. A absolvit, în 1973, Liceul „Gheorghe Șincai”, apoi a urmat Facultatea de Filologie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, la secția română-spaniolă. În anii studenției a intrat în lumea revistei „Echinox”, una dintre pepinierele importante ale literaturii române din ultimele decenii ale comunismului, unde a debutat în 1974. Avea să facă parte apoi din atmosfera literară care a dat generația optzecistă, o generație care schimba nu doar temele prozei, ci și felul în care literatura se raporta la realitate.

Ioan Groșan nu a ales însă solemnitatea. În literatura sa, realitatea intră adesea pe ușa din spate, purtând după ea absurdul, ridicolul, întâmplarea măruntă și acel umor care apare tocmai atunci când lucrurile devin prea serioase. Este una dintre particularitățile care au făcut scrisul său recognoscibil. Personajele nu sunt așezate pe socluri, iar lumea nu este explicată de sus, ci observată de aproape, cu slăbiciunile, vanitățile și micile ei mecanisme de supraviețuire.

Debutul editorial vine în 1985, cu „Caravana cinematografică”, volum recompensat cu Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România. Povestea unei caravane care aduce propaganda cinematografică într-un sat din România anilor ’50 devine mai mult decât reconstituirea unei epoci. Sub aparența unei întâmplări aproape banale se deschide lumea unei societăți în care discursul oficial și viața reală se întâlnesc într-un contrast pe care Ioan Groșan îl exploatează cu inteligență și umor. Volumul avea să fie tradus în mai multe limbi, iar proza care îi dă titlul a ajuns ulterior și pe ecran.

În 1989 apare „Trenul de noapte”, una dintre cărțile care au rămas asociate numelui său și care arată o altă față a prozatorului. Dacă umorul este una dintre mărcile sale, Ioan Groșan știe să construiască la fel de bine neliniștea, straniul și sentimentul că realitatea cunoscută se poate fisura aproape imperceptibil. Nuvela a fost tradusă în franceză, germană, polonă și engleză, confirmând că universul literar construit de autor putea trece dincolo de contextul strict românesc.

După 1990, libertatea schimbă decorul, dar nu și ochiul prozatorului. În 1992 publică „O sută de ani de zile la Porțile Orientului”, volum distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru proză. Este una dintre cărțile în care plăcerea povestirii, jocul cu istoria și parodia se întâlnesc într-un univers în care trecutul românesc își pierde solemnitatea oficială și capătă viață, slăbiciuni și umor. Cartea a cunoscut mai multe ediții, Polirom prezentând-o drept unul dintre romanele importante apărute după 1989.

Au urmat „Planeta mediocrilor”, „Jurnal de bordel”, „Jurnal de Cotroceni”, „Județul Vaslui în NATO”, „Un om din Est”, apoi volumele memorialistice „Lumea ca literatură. Amintiri” și „Lumea ca literatură. Alte amintiri”. Titlul ales pentru aceste din urmă cărți pare să spună, de fapt, ceva esențial despre felul în care Ioan Groșan își privește propria existență. Întâmplarea trăită și întâmplarea povestită nu sunt niciodată identice. Între ele intervine literatura, iar realitatea, odată trecută prin memoria unui prozator, își modifică inevitabil contururile.

Biografia sa profesională a trecut prin mai multe lumi. A fost profesor, director artistic al Studioului de Creație Cinematografică al Ministerului Culturii, redactor la „Contrapunct” și „Academia Cațavencu” și publicist-comentator la cotidianul „Ziua”. Literatura, presa și cinematografia s-au întâlnit astfel de mai multe ori într-un parcurs care explică, poate, și caracterul vizual al multor scene din proza sa.

Dar pentru Maramureș există și o altă dimensiune a poveștii. Înainte de București, înaintea revistelor literare și a volumelor premiate, au existat Satulungul și anii de liceu petrecuți la Baia Mare. Locurile începutului nu sunt simple coordonate biografice. Ele rămân undeva în memoria unui scriitor și reapar, uneori direct, alteori transformate până când devin imposibil de despărțit de ficțiune. În volumele sale memorialistice apar, de altfel, și personaje sau întâmplări din lumea maramureșeană, semn că distanța geografică nu a șters acel teritoriu originar.

La 72 de ani, Ioan Groșan aparține unei generații literare despre care s-au scris deja istorii, studii și retrospective, dar cărțile sale rezistă mai ales acolo unde contează pentru un scriitor: în întâlnirea directă cu cititorul. Umorul nu s-a învechit pentru că nu se sprijină doar pe poantă, iar ironia nu este gratuită, pentru că dincolo de ea se află întotdeauna observația atentă a omului și a lumii în care acesta încearcă să se descurce.

Vasile Petrovan

Citește și: