Povestea lui Bartolomeu Dragfi, descendentul Drăgoșeștilor maramureșeni

La 13 octombrie 1479, pe Câmpul Pâinii, în apropierea Orăștiei, se desfășura una dintre cele mai importante confruntări dintre oștile Regatului Ungariei și forțele otomane care pătrunseseră în Transilvania. Istoria a păstrat îndeosebi numele lui Pavel Chinezu și al voievodului Ștefan Báthory, lăsând în umbră un personaj cu o genealogie remarcabilă: Bartolomeu Dragfi, descendent al vechilor voievozi maramureșeni. La 547 de ani de la acea bătălie, povestea lui readuce în atenție o familie care a depășit hotarele Maramureșului și a ajuns să influențeze politica, diplomația și războaiele Europei Centrale.

Blazonul familiei Dragfi

În istoria marilor bătălii, memoria alege rareori cu dreptate. Unele nume supraviețuiesc secolelor, înconjurate de legende, în timp ce altele se retrag treptat în documente, în cronici și în însemnările pe care doar cercetătorii le mai răsfoiesc. Așa s-a întâmplat și cu Bartolomeu Dragfi (fiul lui Drag – în traducere din maghiară), un nobil a cărui ascensiune spune, dincolo de destinul unui singur om, povestea unei familii pornite din lumea voievozilor maramureșeni și ajunse în cercurile cele mai influente ale Regatului Ungariei.

Numele său apare în legătură cu bătălia de la Câmpul Pâinii, din 13 octombrie 1479, într-o mărturie medievală apropiată de eveniment. Nu este însă un personaj a cărui participare să fie confirmată fără echivoc de mai multe izvoare independente, iar această precizare contează. Istoria lui este cu atât mai interesantă cu cât ne obligă să privim dincolo de imaginea convențională a războinicului și să descoperim mecanismele puterii, alianțele dintre familiile nobiliare și felul în care trecutul era consemnat chiar de oamenii care îl trăiau.

Pentru Maramureș, această poveste deschide o perspectivă mai puțin cunoscută asupra propriei istorii. În secolul al XV-lea, influența unor familii provenite din vechiul voievodat nu se mai măsura numai prin moșiile și cetățile de la poalele Carpaților, ci și prin apropierea lor de tron, prin funcțiile deținute și prin rolul jucat în conflictele care hotărau soarta unor întregi regiuni.

O zi de octombrie în care Transilvania a devenit câmp de luptă

Toamna anului 1479 găsea sud-estul Europei sub presiunea expansiunii otomane. Constantinopolul căzuse cu douăzeci și șase de ani înainte, iar Imperiul Otoman, condus de Mehmed al II-lea, își consolidase pozițiile în Balcani. Pentru Regatul Ungariei, apărarea frontierelor sudice devenise una dintre preocupările esențiale ale puterii regale.

Transilvania nu era un teritoriu izolat de aceste confruntări. Drumurile comerciale, trecătorile Carpaților, orașele fortificate și domeniile nobiliare o transformau într-o regiune de interes strategic. O incursiune otomană putea însemna nu doar distrugerea unor așezări, ci și capturarea locuitorilor, pierderea recoltelor, slăbirea veniturilor și destabilizarea întregului sistem de apărare.

În octombrie 1479, o puternică expediție otomană a pătruns în Transilvania, sprijinită de forțe din Țara Românească, aflate de partea domnitorului Basarab Țepeluș. Trupele au devastat așezări, au luat prizonieri și au adunat prăzi. Zona Sebeșului a avut de suferit în mod deosebit, iar înaintarea atacatorilor a provocat mobilizarea forțelor transilvănene.

Voievodul Ștefan Báthory a organizat rezistența, beneficiind de sprijinul lui Paul Kinizsi, cunoscut în istoriografia românească drept Pavel Chinezu, comandant militar al regiunilor sudice ale regatului. În tabăra antiotomană se aflau, alături de nobilii regatului, oșteni secui, sași, sârbi și români. Era o alianță militară alcătuită din comunități și contingente diferite, reunite de necesitatea înfruntării unui adversar comun.

Această diversitate arată și cât de complicată era realitatea politică medievală. În timp ce români din Transilvania se găseau în tabăra care se opunea incursiunii, oșteni din Țara Românească participau la campanie alături de otomani. Fidelitățile dinastice, obligațiile față de suzerani și interesele politice cântăreau adesea mai mult decât apartenența etnică, așa cum o înțelegem astăzi.

La 13 octombrie, cele două armate s-au întâlnit pe Câmpul Pâinii, în culoarul Mureșului, în apropierea localității Șibot, din actualul județ Alba. Lupta a fost violentă, iar victoria apărătorilor Transilvaniei s-a conturat după mai multe momente în care rezultatul confruntării a rămas nesigur.

Potrivit unei cronici săsești redactate chiar în anul bătăliei, încleștarea s-a desfășurat în cursul după-amiezii. Relatările evocă atacuri, retrageri, contraatacuri și pierderi grele. Ștefan Báthory a trecut prin momente de mare primejdie, iar intervenția trupelor lui Kinizsi a contribuit decisiv la înfrângerea adversarului.

Victoria a oprit incursiunea și a redus, pentru o vreme, presiunea unor asemenea atacuri asupra interiorului Transilvaniei. Nu a înlăturat definitiv pericolul otoman și nici nu a schimbat singură raporturile de putere din sud-estul Europei, dar a reprezentat un succes militar și politic important pentru Regatul Ungariei. În această confruntare, cunoscută și sub numele maghiar de Kenyérmező, apare și numele lui Bartolomeu Dragfi.

Din Maramureșul voievozilor, în apropierea tronului regal

Pentru a înțelege locul lui Bartolomeu Dragfi în această istorie, trebuie să ne întoarcem cu mai bine de un secol înaintea bătăliei, în Maramureșul medieval. Familia Dragfi provenea din neamul Drăgoșeștilor, legat de primele structuri voievodale ale Moldovei și de vechea elită românească a Maramureșului. În genealogia acestei familii se regăsesc Balc și Drag, personaje importante ale secolului al XIV-lea, asociate atât cu istoria Moldovei, cât și cu organizarea politică a Maramureșului.

După îndepărtarea din Moldova a familiei lui Sas, în contextul afirmării puterii lui Bogdan I, urmașii vechii familii voievodale și-au consolidat poziția în teritoriile aflate sub autoritatea Coroanei Ungariei. O diplomă regală din 1365 constituie unul dintre documentele fundamentale pentru reconstituirea acestor evenimente. Balc și Drag au ajuns să dețină importante demnități în Maramureș și în alte comitate. În jurul lor s-au format domenii întinse, iar puterea economică a familiei a crescut prin danii regale, moșteniri și alianțe matrimoniale. Urmașii lui Drag au întemeiat ramura nobiliară cunoscută sub numele maghiarizat de Dragfi sau Drágffy.

Această evoluție reprezintă una dintre transformările semnificative ale societății medievale din nordul Transilvaniei. Descendenții unei elite voievodale românești au intrat treptat în structurile marii nobilimi a Regatului Ungariei, adaptându-se regulilor politice, sociale și confesionale ale acesteia. Originea lor maramureșeană nu a dispărut din genealogie, nici nu avea cum. Domeniile familiei s-au extins spre Sătmar, Solnocul de Mijloc și alte teritorii din nord-vestul regatului. Beltiugul și Ardudul au devenit repere importante ale puterii sale, alături de posesiunile asociate vechiului spațiu maramureșean.

Influența acestei familii nu s-a limitat la administrație sau la războaie. Balc și Drag sunt legați și de istoria Mănăstirii Peri, important centru al vieții religioase românești medievale. În 1391, așezământul a primit un statut special din partea Patriarhiei de Constantinopol, mărturie a influenței pe care acești nobili o puteau exercita inclusiv în raporturile bisericești.

Pe atunci, autoritatea se transmitea prin sânge, proprietate și mai ales fidelitate politică, iar asemenea legături reprezentau un capital de putere. Bartolomeu Dragfi a moștenit această poziție și a dus-o la un nivel superior.

Bartolomeu Dragfi și cronica unei victorii

Prezența lui Dragfi în istoria bătăliei de la Câmpul Pâinii ne conduce către unul dintre cele mai interesante izvoare medievale ale epocii: Chronicon Dubnicense, cunoscută drept Cronica de la Dubnica. Această lucrare conține o relatare a confruntării din 1479 în care Bartolomeu Dragfi ocupă un loc important. Legătura este deosebit de relevantă deoarece cronica a fost realizată în mediul apropiat familiei sale, iar cercetările recente indică implicarea directă a nobilului în redactarea ultimelor capitole.

Cronica de la Dubnica — manuscrisul care îl menționează pe Bartolomeu Dragfi

Istoricul Péter Molnár, într-un studiu publicat în 2024, arată că autorul acestor capitole a lucrat potrivit indicațiilor lui Bartolomeu Dragfi, inclusiv la scurtă vreme după victoria de la Câmpul Pâinii. Potrivit cercetării, relatarea bătăliei ar fi fost redactată în ultimele luni ale anului 1479. Aici apare o problemă esențială pentru reconstituirea faptelor. Cronica îl prezintă favorabil pe Dragfi, însă cercetarea nu a identificat până acum un alt izvor independent care să-i confirme explicit prezența în luptă. Asta nu înseamnă că participarea lui trebuie respinsă. Molnár consideră greu de imaginat ca un cronicar apropiat nobilului să-i fi atribuit un rol important într-un eveniment atât de cunoscut contemporanilor dacă acesta ar fi lipsit cu totul. Relațiile documentate ale lui Dragfi cu Báthory și Kinizsi susțin, de asemenea, posibilitatea implicării sale.

Totuși, între o participare plauzibilă și una demonstrată prin mărturii independente există o diferență pe care istoricul este obligat să o păstreze Tocmai această împrejurare face povestea deosebită. Cronica de la Dubnica nu reprezintă numai o sursă despre bătălie, ci și o mărturie despre modul în care un mare nobil medieval putea influența propria imagine în memoria posterității.

În aceeași perioadă, Bartolomeu Dragfi traversa dificultăți în raporturile sale cu regele Matei Corvin. Cercetările istorice au evidențiat o perioadă de pierdere a favorurilor regale, începută în jurul anilor 1478-1479. În acest context, evocarea unor merite militare și a serviciilor aduse regatului putea avea și o semnificație politică. Prin urmare, povestea lui Dragfi ne arată două realități ale Evului Mediu: războiul purtat cu armele și lupta pentru prestigiu, purtată prin documente, cronici și relații de influență. Iar uneori, a doua confruntare hotăra cine avea să fie pomenit de generațiile următoare.

Indiferent de incertitudinile privind rolul său exact în confruntarea din 1479, ascensiunea ulterioară a lui Bartolomeu Dragfi este bine documentată. În anul 1493, el a devenit voievod al Transilvaniei, una dintre cele mai importante demnități ale Regatului Ungariei. A deținut această funcție până în 1498, perioadă în care a exercitat și autoritatea corespunzătoare demnității de comite al secuilor. Funcția de voievod nu era una pur onorifică. Titularul ei reprezenta autoritatea regală într-o provincie de o importanță strategică și economică deosebită, având atribuții militare, judiciare și administrative. Era unul dintre oamenii de care depindeau mobilizarea armatelor, menținerea ordinii și raporturile dintre puterea centrală și elitele locale.

Ducat de aur al regelui Vladislav al II-lea, atribuit monetăriei din Baia Mare, datat în 1491 și catalogat cu însemnul heraldic asociat lui Bartolomeu Dragfi.

Pentru un descendent al voievozilor maramureșeni, această ascensiune avea o semnificație remarcabilă. La mai bine de un secol de la afirmarea lui Balc și Drag, unul dintre urmașii lor ajungea să conducă întreaga Transilvanie în numele regelui. Dar Bartolomeu Dragfi nu avea să rămână doar un administrator al provinciei. Împrejurările politice îl vor aduce în apropierea lui Ștefan cel Mare.

În 1497, când regele Poloniei, Ioan Albert, a pornit o campanie militară împotriva Moldovei, Bartolomeu Dragfi a avut un rol în sprijinul acordat voievodului moldovean de către Regatul Ungariei. Cercetările istoricului Marius Diaconescu, bazate inclusiv pe documente privind mobilizarea militară, arată că Bartolomeu Dragfi a condus o oaste de aproximativ 12.000 de oameni trimisă în Moldova, la ordinul regelui Vladislav al II-lea. Forțele mobilizate nu proveneau exclusiv din Transilvania, ci și din alte teritorii ale regatului. Prezența acestei armate a reprezentat un important instrument de presiune diplomatică și militară. Dragfi a participat la negocierile care au contribuit la încheierea armistițiului dintre Ștefan cel Mare și regele Poloniei, înaintea dezastrului suferit de oastea polonă la Codrii Cosminului.

Legătura dintre cei doi voievozi avea și o dimensiune de familie. Cronicile moldovenești îl numesc pe Bartolomeu Dragfi cuscrul lui Ștefan cel Mare. Multă vreme, istoricii au discutat dacă această relație reflecta o adevărată alianță matrimonială sau o interpretare greșită a izvoarelor. Un studiu publicat de Marius Diaconescu în 2012 a adus în discuție un document din 1517, care confirmă că Alexandru, fiul lui Ștefan cel Mare, fusese căsătorit cu o fiică a lui Bartolomeu Dragfi. Astfel, relațiile dintre familia nobiliară cu rădăcini maramureșene și curtea Moldovei au depășit sfera intereselor militare, intrând în complicata rețea a alianțelor dinastice ale epocii.

Privită în ansamblu, această evoluție este impresionantă: o familie ale cărei origini se regăseau în istoria primilor voievozi moldoveni ajungea, după mai multe generații, să fie din nou legată prin căsătorie și prin interese politice de conducătorul Moldovei. Istoria închidea, într-un fel, un cerc început cu mai bine de un veac înainte.

O familie din Maramureș în istoria Europei Centrale

Destinul lui Bartolomeu Dragfi demonstrează cât de înșelătoare poate fi imaginea unui Maramureș medieval retras între munți, departe de marile decizii ale vremii. Din acest teritoriu au provenit familii capabile să traverseze granițe politice, să intre în serviciul regilor, să acumuleze domenii și să participe la conflicte care depășeau cu mult interesele locale. Influența lor s-a manifestat în Transilvania, în Regatul Ungariei, în Moldova și în relațiile cu statele vecine.

Drumul familiei Dragoșeștilor, de la vechile structuri voievodale maramureșene până la curtea regală și la conducerea Transilvaniei, vorbește despre o lume în care puterea se construia de-a lungul generațiilor. Moștenirea familială deschidea anumite posibilități, dar păstrarea influenței depindea de alianțe, fidelități, avere și de capacitatea fiecărei generații de a se adapta schimbărilor politice.

În cazul lui Bartolomeu Dragfi, războaiele au reprezentat numai una dintre expresiile acestei puteri. Diplomația, legăturile matrimoniale și relația cu monarhia au avut o importanță cel puțin la fel de mare. Iar faptul că numele său apare într-o cronică redactată în apropierea familiei ne amintește că oamenii Evului Mediu nu erau preocupați doar să participe la istorie, ci și să influențeze felul în care aceasta avea să fie povestită.

La 547 de ani de la bătălia de pe Câmpul Pâinii, este firesc să ne amintim de victoria obținută împotriva forțelor otomane. Dar la fel de important este să privim dincolo de figurile devenite legendare și să recuperăm personajele ale căror destine pot explica legături istorice mai puțin cunoscute. Bartolomeu Dragfi nu trebuie transformat într-un erou fără umbre și nici prezentat ca un comandant al cărui rol în ziua de 13 octombrie 1479 ar fi stabilit până în cele mai mici amănunte. Documentele nu ne îngăduie o asemenea certitudine. Ele ne arată însă un nobil puternic, cu rădăcini în Maramureșul voievodal, apropiat de marii comandanți ai vremii, ajuns ulterior la conducerea Transilvaniei și implicat în diplomația care a influențat soarta Moldovei lui Ștefan cel Mare.

Poate că tocmai aici se află adevărata valoare a acestei istorii, în descoperirea unui Maramureș a cărui influență a continuat să existe mult dincolo de hotarele sale, prin oameni și familii care au participat la marile transformări ale Europei medievale. Pentru că istoria unui ținut nu se sfârșește acolo unde se termină granițele lui. Ea continuă oriunde urmașii săi ajung să lase o urmă în destinul altor oameni și al altor vremuri.

Surse documentare și Foto: Péter Molnár (A Dubnici Krónika utolsó fejezetei, 2024), Cristian Ioan Popa (Lupta de pe Câmpul Pâinii, 2010), W. Kovács András (Arhondologia voievozilor Transilvaniei) și Marius Diaconescu (2012, 2016).

FOTO deschidere: Bătălia de la Câmpul Pâinii din 1479, într-o gravură realizată de János Mihálovics, aproximativ 1846.

Vasile Petrovan

Citește și: