Întrebările pe care le ridică omul se nasc din curiozitatea față de lume, din dorința de a investiga. Aristotel spune în Metafizica lui că: “Toți oamenii poartă în ei aspirația spre cunoaștere”. În această lume a progresului științei și tehnicii, cunoașterea se corectează tot timpul prin abandonarea unei evidențe de la un moment dat și reformularea întrebărilor pentru a ajunge la alte evidențe. Pentru a putea reformula din temelii. Dar aceste evidențe, care sunt și vor fi, sunt strâns legate de experiența dovezilor simțului comun. Dar întrebările pe care le ridică gândirea și rațiunea, nu pot primi răspuns din partea simțului comun. Metafizica, știința, se găsesc în alt orizont față de o abordare de suprafață. Ceea ce urmărește știința este adevărul care nu poate fi combătut, adică niște propoziții care constrâng, pe care oamenii nu le pot respinge. Omul vrea adevărul pentru ca să se poată raporta la el, pentru că fiind necesar, ordonator și constrângător el este universal prin limitarea obligatorie pe care o impune. Știința are această proprietate că reușește datorită gândirii să găsească drumul de la descoperirea adevărului la importanța lui în lume. Cum te poți apuca în a caută adevărul științific, dacă tu nu ești convins că trebuie să ajungi să demonstrezi, să argumentezi „negru pe alb”, să explici pașii necesari care duc la aflarea conceptului?? Adevărul stiinței este altul față de adevărul religiei. Unul trebuie căutat în concretețea existenței, celălalt în transcendență. Iar cunoașterea are de suferit tocmai datorită certitudinilor care se aruncă prea ușor pe piață.
Omul angrenat în gândirea științifică se focalizează asupra eternului din lucruri, adică exact asupra ceea ce conferă nemurire gândirii. În spatele acestei convingeri se poate detecta mirarea primordială, care îl pune pe omul de știință pe drumul risipirii ignoranței. Dar ignoranța, iraționalul, semidoctismul sunt extrem de perverse. Ele nu te învață sau nu te formează să vezi fenomenul cunoașterii în amploarea lui. Ori a nu pune la bătaie toate determinațiile necesare unei introspecții, te descalifică. De aceea omul care vede miracolul științei, vede de fapt tot miracolul cu toate detaliile. Toate, nu numai cele care îți convin sau dau bine.
Asta l-a făcut pe Einstein să spună: “Veșnica taină a lumii, a Universului este însăși inteligibilitatea sa”. Da, lumea este ”prea” inteligibilă (un paradox) și asta ne duce și ne incită asupra transcendenței. Deci iarași o incertitudine a certitudinii!! Dacă punem o linie de demarcație între adevăr și sens, adică între a cunoaște și a gândi, a afla sensuri, putem să tragem câteva concluzii. În primul rând între gândire și cunoaștere, linia de demarcație nu este chiar așa de evidentă. O cunoaștere totală, în înțelesul complex al cuvântului presupune atât inteligență cât și rațiune.
Dacă omul își pune întrebările despre sens, el se instituie ca ființă interogativă. În spatele tuturor întrebărilor cognitive la care oamenii găsesc răspunsuri, ei pândesc întrebările fără răspuns care par complet fără rost și care au fost de multe ori puse. De aici se vede că dacă oamenii și-ar pierde apetitul pentru sens, adică pentru gândire și ar înceta să își mai pună întrebări fără răspuns, ei și-ar pierde nu doar capacitatea de a da la iveală „produsele” gândirii, ci și capacitatea de a formula întrebările pe care le întemeiază orice civilizație. Astfel rațiunea este condiția apriori a intelectului și a cognitiei, tocmai pentru că rațiunea și intelectul sunt legate între ele – în ciuda diferenței de intenție până la urmă – încât să poată accede la adevăr împreună fără ca să existe o departajare.
Acum am să încerc să dau o anumită aură gândirii, dar mai ales omului care gândește și care totuși este un om diferit de ceilalți, este omul care de multe ori este luat peste picior, este uneori acuzat de faptul că prin gândire el nu aduce nimic palpabil sau practic oamenilor. Gânditorul este acea persoană care atunci când gândește se retrage practic din lume și se situează într-un orizont transcendent, undeva unde atârnă între cer și pământ. Gândirea este înafara ordinii obișnuite, deoarece căutarea sensului nu duce la un rezultat final care să fie valabil peste timp. Gândirea continua și după ce s-a răspuns la toate întrebările. Și dacă ne referim la gândirea speculativă și la eul gânditor, întrebarea “De ce gândim?” este un nonsens, este la fel cu a întrebă “De ce trăim?” Dar Wittgenstein pune această întrebarea în alți parametri și o formulează altcumva: “Ce ne face să gândim??” Și la această întrebare se pornește de la ipoteza că activitatea de gândire face parte din energiile omului cu care omul face activități pornite din nevoia Spiritului de a se coagula. Spiritul se împlinește în momentul în care gândirea se vede pe sine ca o necesitate gratuită care își satisface nevoile proprii. Sigur gândirea este pe un palier, nivel, iar Spiritul pe alt nivel. Sigur că Spiritul înglobeaza gândirea, dar asta presupune o aprofundare extrem de complicată. Gândirea nu se poate raporta la nimic altceva decât la ea însăși, dar si asa, ea se îndreaptă vrând-nevrând spre Spirit. Când gândirea își satisface nevoile, pornirile, aplecările samd și omul se găsește în postura să se autosatisfacă, să acceadă la iubire și înțelepciune. Deci prin gândire te împlinești. Ca si prin Artă.
Anticii spuneau: „prin gândire omul își poate schimba condiția și poate sta la o masă cu zeii.” Pentru că zeii, deși se aseamănă cu oamenii, ei erau fără moarte și se bucurau de o viață ușoară. Neîmpovarați de nevoile vieții muritorilor, zeii se puteau consacra unei vieți de privitori, adică de contemplare și de spectatori ai lumii. Pentru că la greci contemplarea se traducea prin setea de cunoaștere, care era atitudinea fundamentală față de lume. Postarea omului într-un spectator aflat în afara oricărei îndeletniciri omenești le dădea aura divină și îi făcea să creadă că este o adevărată răsplată faptul că reușesc să gândească lumea și omul. Lumea asta trebuia gândită și trebuia contemplată. Partea divină din om, adică “nous-ul” este gândirea, în timp ce “logosul” este rostirea gândirii, afirmarea a ceea ce este.
Transpunerea nous-ului în logos, în limbaj, suscită dificultăți considerabile. Ceea ce gândește omul, atunci când este transpus în limbaj se pierde o parte din semnificația eternității gândirii, iar când rostirea se transpune în scris este încă o pierdere majoră. De aceea anticii, dar și unii moderni credeau că prin scris explicarea și semnificația, sensul și constrângerea gândirii se diluează.
Acum am să aduc în prim plan ceea ce unii filozofi găsesc că este întrebarea, dar și problematica cea mai înaltă, cea mai de nerespirat, întrebarea la care gândirea omenească se blochează de 2500 de ani. Și totul începe cu Parmenide. Cuvântul-cheie pentru această noțiune, pentru acest întreg invizibil și imperceptibil, care se manifestă în tot ce apare, este Ființa. Acest cuvânt este în aparență cel mai vid, cel mai general, cu cea mai săracă semnificație din vocabularul nostru. Când omul simplu contemplă existența, ca simplu fapt de a exista, neluând în considerare că în fața lui are un scaun, un om sau o piatră, își dă seama că toate acestea se încadrează în verbul “a fi”. Toate acestea “sunt”. Dacă ai ajuns cu adevărat la acest punct, vei simți cel mai mare mister, care îți va țintui Spiritul în uimire și spaimă pentru că te gândești la „a exista” … și în aceiași măsură la „a nu exista”. Sunt propoziții care sunt contradictorii, dar care se folosesc: “Nu exista nimic” sau “A fost o vreme când nu exista nimic”. În fața acestor propoziții și cu mirarea platonică au fost de-a lungul timpului încercări și întrebări care au culminat cu întrebarea lui Heidegger din lucrarea sa “Ce este Metafizica?” care sună așa: “De ce există ceva mai degrabă decât nimic?” Și Heidegger consideră aceasta, întrebarea fundamentală a metafizicii. Prima întrebare de acest fel a pus-o Leibniz și el ajunge la o cauză ultimă pe care o numește “Dumnezeu”. Dar Kant a venit și a dat o lovitură de grație Dumnezeului lui Leibniz. El spune că schema gândirii sub forma cauză-efect, este innoperantă pentru că în cazul Ființei, “necauzatul” și “necesitatea necondiționată” are nevoie de ceva indispensabil care să reprezinte suportul tuturor lucrurilor. Și tot el completează: “Asta este adevărata prăpastie a gândirii umane!” Nu se poate îndepărta ideea, dar nici nu se poate suporta, că o Ființă pe care noi ne-o reprezentăm, ca pe cea mai înaltă dintre toate ființele posibile să fie neputincioasă și fără reacție la o astfel de provocare. Dacă pornim de la teza lui Parmenide, că neantul este cu neputință de conceput, accentual se mută de la neființă la Ființă. Și Kant spune că abisul neființei este de neconceput, practic nu există neființă cu toate antinomiile ei. La rândul lui Schelling pune întrebarea răsturnată: “De ce nu neantul, de ce în genere există ceva??” Pentru că acel ceva este în fapt Totul, dar rațiunea fără a o “sădi” cu ideea de Dumnezeu, poate postula o Ființă care este pentru totdeauna, dar care rămâne astfel “paralizată”, nemaiputand să se manifeste în nici un fel. Dar există și o altă perspectivă: există 2 entități care se caută reciproc și care au ceva nemijlocit, ceva aprioric care le unește și le cheamă spre origini. E vorba despre Ființă și Gândire, de dualitatea Ființă – Gândire. Ființa, care nu se epuizează în toate ființările posibile, se poate asimila prin ființa privilegiată care este omul, dar care nu îi poate desluși conceptul. Ființa ca să poată fi înțeleasă trebuie înțeles cel care își pune întrebarea despre Ființă. Și aici mă refer la o abordare fenomenologică, o abordare ușor impură pentru că subiectul și obiectul cunoașterii nu se găsesc față în față, nu posedă puritatea apriorică. În acest punct subiectul și obiectul sunt dezbrăcate de concept și trebuie să parcurgă drumul devenirii, să-și devină lor însele până își ating conceptul. Eul subiectului este în postura cunoașterii Ființei prin Gândire. Dar deja am intrat într-o altă realitate, o realitatea a triadei Ființă-Gândire-Eu. Eu gândesc Ființa pentru a fi cunoscută și de fapt eu mă descopăr pe mine, cel care gândește. Conceptul ajunge la unitate cu sine și eu cunosc obiectul (Fiinta) cunoscandu-mă de fapt și pe mine, cel care gândește. Dumnezeul care îl știm și cu care încercăm să rezolvăm orice întrebare a noastră nu poate raspunde la această provocare. Ce se întâmplă atunci cu această ultimă întrebare a gândirii: “De ce există ceva mai degrabă decât nimic?”, care parca e lăsată singură, să zacă, să se vaiete în propria ei neputință? O “minimă consolare” a acestei neputințe am găsit-o la Hannah Arendt care spune cam așa (nu pun ghilimele): Cel mai zguduitor text în acest necunoscut se găsește în Greața lui JP Sartre: acolo eroul romanului, în timp ce se uită la rădăcina unui copac este dintr-o dată copleșit de ce anume vrea să spună verbul “a exista”. Pentru că existența se află aici, în jurul nostru, în noi, ea suntem noi și cu toate astea nu poți să o atingi. Și dintr-o dată existența se dezvăluie. Se dezvăluie ca aluatul tuturor lucrurilor. A pietrei, a ușii, a copacului, a pisicii. Individualitatea lucrurilor este doar o simplă aparență, toate sunt una și toate se trag dintr-un loc. Și reacția eroului lui Sartre nu este de admirație sau de mirare, ci de greață față de opacitatea existenței care nu poate da gândirii posibilitatea să lămurească acest simplu dat factual care este Ființa.
Și spune: “Nici nu te puteai întreba de unde ieșea totul, nici cum se făcea că există o lume mai curând decât nimic. Nu existase nimic înainte de ea. Nimic!! Tocmai asta mă irita, că nu exista nici un motiv să existe. Dar nu era posibil nici ca ea să nu existe. Era imposibil de gândit. Pentru a imagina neantul, trebuie deja să te găsești acolo, în mijlocul lui, viu, cu ochii deschiși. Îmi dădeam enervat seama că nu puteam înțelege în nici un fel. Cu toate astea era acolo, în așteptare, semănând cu o privire. Doamne ce porcărie… ce mare porcărie!!”.
Marcel Mureșan
Citește și
Gândirea Gândirii (foileton 1)
