Câteva Reflecții asupra Virtuții (foileton 2)

Sfântul Pavel a spus: “mai fericit este cel ce dă, decât cel ce nu dă” sau altcumva: “mai fericit cel ce dă, decât cel ce ia”. Aici fericit poate însemna “binecuvântat”.

Dar înseamnă și prosperitate. Studiile arată că oamenii altruiști, oamenii care fac voluntariat sunt mai fericiți și mai sănătoși decât cei care nu fac. Dar mulți pun problema că oamenii născuți fericiți, sunt într-un fel sau altul mai de treabă cu ceilalți și poate munca de voluntariat ar putea fi o consecință a fericirii lor, nu o cauză. Pe de alta parte, ajutorarea altora ajută și sinele în moduri destul de complexe. Îi face pe oameni să se simtă bine și să aibă o părere bună despre ei.

Oamenii care s-au aplecat asupra virtuții, chiar și atunci când ea este redusă la afirmația că altruismul este bun pentru tine, spun că virtutea devine profund adevărată și reduce semnificativ impulsurile imorale. Oamenii din trecut mișcandu-se într-o lume oarecum așezată pe principii morale și societatea în ansamblu de asemenea, erau mult mai interesați de promovarea și propagarea onoarei, decenței, cumpătării, disciplinei etc. Și copiilor li se insufla că binele și frumosul va învinge în orice situație, iar omul cu virtute va avea sorți de izbândă în viață, pe plan profesional, în dragoste, în relațiile cu prietenii samd. Copiii erau constrânși mai demult pentru a li se înăbuși din fașă orice pornire imorală, orice apucătură malignă. Această constrângere era considerată foarte benefică, iar libertatea absolută nu era în beneficiu nimănui. Astfel viața fără norme, libertină duce la anomalii majore în societate. “Anomia” sau viață fără norme, face ca oamenii să își dorească să facă tot ceea ce vor. Regulile care nu sunt clare, normele sau standardele de valoare neclare, confuze, pot duce la sentimente de anxietate, la lipsa legăturilor interumane, la creșterea comportamentului imoral și antisocial. Pe de altă parte, diversitatea morală este până la urmă, tot o formă de anomie. Diversitatea morală ca și concept este greu de încadrat, de definit. Și asta pentru că nu există un consens asupra normelor și valorilor morale. Odată ce faci aceasta distincție, vezi că de fapt nu se poate obține o diversitate morală într-un mod coerent pentru că pur și simplu intervine problema libertății. Și totul ne duce spre problema diversității. Dacă eu sunt adeptul dreptului de a alege, de exemplu problema avortului, atunci accept o varietate de opinii. Dar de fapt eu am o opinie dominantă și aș prefera ca toată lumea să fie de acord cu mine și cu legile pământești care reflectă această problemă. Dar daca mergi cu logica mai departe, deci dacă preferi diversitatea asupra unui subiect, atunci subiectul nu mai reprezintă ceva moral pentru tine, ci o chestiune de preferință personală.

La fel ca și cu războiul. Cineva pornește un război sub auspiciile virtuții, moralității. Țara X își chinuie poporul, îl maltratează, îl ține în lanțuri. Adică vorbim de conducătorii acelei țări, iar tu țara Y democrată vezi acest lucru și conform moralei și unui statut de “țară care vrea binele”, te opui și iar te opui, până nu se mai poate și atunci intervii pentru păstrarea ordinii acolo. Dar tu mergi la luptă pentru apărarea unor principii, nu? Dar celalalt din tranșeea opusă, el se apară de agresiunea ta, își apară, ce își apară, Țara nu?? Dar valorile țării respective cum să le apere din moment ce țara lui își batjocorește poporul?? Și aici intervine ceva bizar, diferit de ce se întâmplă în Ucraina: fiecare greșește și are dreptate în același timp. Depinde foarte mult la ce te raportezi, adică ce îți spune virtutea ta: te raportezi la un cod de principii morale ferme și atunci condamni orice care se abate de la aceste legi până la urma?? Deci în cazul nostru, condamni țara ta să zicem, care nu reușește să se adune, să se maturizeze să respecte cetățenii și moralitatea până la urma. Sau este interzis ca un cetățean dintr-o țară să condamne atrocitățile, imoralitatea din cealaltă țară?? Unde poate fi rezolvarea acestei dileme?? Ce vrea virtutea să îi arate omului?? Omul plin de virtute își poate găsi calea vieții?? Caracterul omului virtuos duce întotdeauna la moralitate?? Aceste tipuri de întrebări dau omului o perspectivă a sensului vieții.

Am mai vorbit de sensul vieții, dar aș vrea să abordez sensul vieții din perspectiva virtuții. Vedeți, omul dorește să se lămurească asupra întrebărilor pe care și le pune în viață. Când oamenii pun întrebări majore ale vieții, ei doresc să obțină un set de principii călăuzitoare, unul sau mai multe scopuri care să le ghideze acțiunile, astfel încât să poată obține o viață satisfăcătoare. Valorile care pot rezulta dintr-un astfel de demers, ei doresc să fie valori perene, unanim recunoscute, chiar dacă sunt personale sau ultra-subiective. “Oamenii au nevoie de o țintă vizibilă spre care să tragă cu arcul”, cum spunea Aristotel. Fără o țintă sau un scop, oamenii rămân la stadiul de animal. Majoritatea lor se iau după turmă, nu acceptă soluțiile abstracte, vor să pășească pe drumuri bătătorite, care să le insufle siguranță și stabilitate. Pentru că ”turma” înseamnă până la urma siguranță. Chiar dacă se bat în piept cu soluții bizare, insolite, oamenii până la urmă nu pot trăi singuri, izolați. De aceea această întrebare privind sensul vieții aduce cu sine problema virtuții în actualitate. Pentru că întrebarea despre sensul vieții și eventual un răspuns, poate face posibilă coabitarea dintre știință și religie.

Virtutea, adică o capacitate majora a omului de a fi moral este până la urmă potențialul omenirii de a vedea în știință și în religie aceiași cale dpdv moral.

Moralitatea este domeniul în care își pot da mâna religia și știința, omul religios și omul ateu. Pe acest tărâm nu contează că tu crezi sau nu în Dumnezeu, că există sau nu o divinitate, contează că ești un om virtuos care respecți și aplici morala.

Dar lăsând la o parte tot ce v-am spus aici, întreb: ce este până la urma Virtutea??

Eu cred că este acea îmbinare fericită între uman și potențialitatea omului de a înfăptui umanul. Este sinteza trăsăturilor care îl definesc pe om, este un anumit mod de viață în care este prevalentă rațiunea, în care ne puteam desăvârși cu binele și frumosul. Omul are totuși capacitatea să se desăvârșească prin virtute, pentru că binele, frumosul și adevărul trebuie să îi caracterizeze viața, iar moralitatea este până la urmă posibilitatea binelui. Moralitatea și estetica moralității nu înseamnă numai faptul de a nu minți, a nu curvi, a nu omorâ etc, ci și condamnarea faptelor precum: recunoașterea mediocrității, cultivarea valorilor îndoielnice, promovarea kitchului, folosirea sofismelor, logoreea verbală, acapararea discuției samd. Să ne gândim: Un om care apare la televizor și promovează mediocritatea, non-valorile etc este virtuos?? Și prin aceste exemple se vede că virtutea ține de aspectul de fond al personalității umane. Iar personalitatea umană posedă o paletă de virtuți: înțelepciunea, curajul, cumpătarea, bunătatea, dreptatea, modestia, empatia samd. Iar acestea ne duc inevitabil spre modelul ideal al omului, adică toate acestea îl plasează pe om în spectrul binelui. Și atunci Platon avea dreptate să spună că Binele este ideea centrală a Lumii ideilor și este cea care le subordonează pe celelalte. Așadar, orice faptă bună are în ea virtutea și ea reușește când ajunge să fie conștientizată, că binele este săvârșit într-un mod nemijlocit, fără o reflecție prealabilă.

“Virtutea este o dispoziție care îl perfecționează pe om, pe cel care o posedă”, spunea Stagiritul. El mai spune că virtutea este o mediere, o măsură justă între doua extreme. El mai spune că există multe feluri de a greși, dar există un singur fel de a proceda bine. Este oarecum o linie de mijloc între exces și insuficiență.

Virtutea este așadar o dispoziție dobândită în mod voluntar, constând în măsura justă a lucrurilor. Este practic calea de mijloc între două vicii, iar conceptul care (poate) definește virtutea este “medierea”. Și în raport cu binele suprem și cu perfecțiunea, ea reprezintă punctul cel mai înalt. Și tot Stagiritul spune: ”trebuie să ne observăm propriile tendințe naturale, căci pe fiecare dintre noi natura l-a înzestrat cu multe înclinații. Și trebuie să ne conducem spre ceea ce este contrariu tendințelor noastre, căci numai așa vom ajunge la calea de mijloc”. Se observă și de aici că Virtutea este o aspirație care onorează și înnobilează omul. Este o dimensiune cu care nu ne naștem, dar stă în puterea noastră să devenim prin educație și cultură. De aceea este o dimensiune a personalității noastre care ne îndreaptă pașii spre uman, spre omenie. Este vrednicie, adică demnitate, respect, pricepere, hărnicie, fapta de merit. Un om virtuos este un om care are abilitați, dibăcie, un om care face alegeri raționale, are reale obțiuni către valori, are devotement față de ceea ce duce omul spre universalitate, adică spre spirit.

Când rostești cuvântul ”viciu”, adică opusul virtuții, îți vin în minte o listă neagră de lucruri detestabile și de asemenea mulți progresiști care vorbesc nonșalant despre egalitarism, despre toleranță, despre justiție socială samd. În primul rând acestea nu sunt virtuți, ci sunt valori. Valori de tip ideologic. Dar ele sunt adesea golite de conținut, sunt deformate și transformate în opusul lor. Unii le numesc “virtuți mortale”, care au proprietatea că erodează civilizația și cultura omului. Virtuțile în integralitatea lor vor rămâne mereu aceleași, indiferent cine vine la puterea unui stat sau indiferent de ideologia unui regim. Prietenia, mila, răbdarea, sinceritatea, prudența etc au reprezentat și reprezintă și azi virtuțile omenirii.

Omul de azi crede că prin exilarea virtuților și prin înlocuirea lor cu pretinse valori, el poate să își acopere viciile sau să instituie o altă panoplie a virtuților. Nu se poate așa ceva. Un om lacom, va fi lacom, deci viciat, chiar dacă ipotetic (absurd – ipotetic) lăcomia nu va mai fi odată considerată viciu. Omul lacom nu poate păcăli la infinit pentru că în primul rând se minte pe el, iar viciul îi orbește mintea și nu poate judeca corect. Sau un om care vrea tot timpul să iasă în față, să fie adulat de ceilalți, vrea să i se ridice statui și să i se compună ode. Sigur acel om este orbit de orgoliu, egoul lui nu îl lasă să vadă nici un om, nici o manifestare a spiritului uman.

Am avut un coleg care tot ce făcea el era la superlativ, tot ce făceau ceilalți era undeva la subsol, în derizoriu. Dacă de exemplu îi spuneai că ai fost în Grecia și acolo au fost 42 de grade, el zicea că a avut tot în Grecia 44 de grade. Dacă ziceai că ai înconjurat pământul, el zicea că a înconjurat pământul de 2 ori, dacă ai mâncat o lubeniță, el a mâncat 2 buc, dacă ziceai că te-ai cățărat pe Everest până în vârf… Oare atunci ce ar fi spus?? Avea ceva în el, un resort care tot timpul îl împingea înaintea conlocuitorului. Dar vedeți, în această realitate, pe care mulți dintre noi nu o pot defini și care de multe ori este confundată cu propria ogradă, cu propria minte, cu propriile obsesii, adevărul și adevărurile trebuie rostite cu evidență, dar și cu o detașare de propria persoană. Adică adevărul nu ține de mine, de cum îmi iese mie mai bine. Unele adevăruri se schimbă în timp, în funcție de noile date ale problemei, de forța și puterea omului de a privi clar și obiectiv.

Dar există adevăruri care nu se schimbă oricât s-ar schimba datele problemei, oricât am vrea noi să fim de originali, de grandilocvenți câteodată, de cinici sau orgolioși. Și unul din aceste concepte este acela de “virtute”, care de când omul este conștient de sine și de când mintea lui a intrat în acest circuit al ideilor, a rămas neschimbată datorită minților lucide.

Marcel Mureșan

Citește și