19 octombrie, două destine și o istorie dureroasă a Maramureșului

În urmă cu 76 de ani, la 19 octombrie 1950, Paul Lăzărescu era condamnat la șapte ani de închisoare politică, iar exact cinci ani mai târziu, în aceeași zi, Cornel Onaca își încheia detenția, două destine legate de minele din Maramureș, unde regimul comunist a folosit deținuții politici ca forță de muncă în condiții deosebit de grele.

Data de 19 octombrie păstrează în istoria represiunii comuniste din România o coincidență documentară mai puțin cunoscută, care readuce în atenție două destine legate de exploatările miniere din Maramureș. În 1950, Paul Lăzărescu, tânăr intelectual și fost redactor al ziarului „Dreptatea”, primea o condamnare de șapte ani de închisoare pentru activitatea sa în organizația studențească național-țărănistă, în timp ce la 19 octombrie 1955, Cornel Onaca, un alt tânăr trecut prin închisorile și coloniile de muncă ale regimului, își încheia o detenție care durase patru ani și trei luni. Cei doi proveneau din medii diferite și nu există dovezi că s-ar fi cunoscut, însă biografiile lor se întâlnesc într-unul dintre cele mai întunecate capitole ale istoriei locale, atunci când minele de plumb de la Baia Sprie și Cavnic au devenit locuri de muncă forțată pentru oameni condamnați din motive politice.

Paul Lăzărescu se născuse la 6 februarie 1926, la Herța, iar în perioada studenției la București se implicase în activitatea Tineretului Universitar Național -Țărănesc, devenind președintele organizației din Facultatea de Litere și secretar general al structurii bucureștene. Între 1945 și 1947 lucrase ca redactor la ziarul „Dreptatea”, publicație apropiată Partidului Național Țărănesc, într-o perioadă în care libertatea presei și activitatea opoziției erau restrânse treptat de autoritățile comuniste. A fost arestat pentru prima dată în 1947 și condamnat la un an de închisoare pentru publicarea unui material necenzurat, iar după eliberare a fost arestat din nou, la 15 august 1949, împreună cu alți membri ai organizației studențești.

La 19 octombrie 1950, prin sentința nr. 979, Paul Lăzărescu era condamnat la șapte ani de închisoare, în același lot în care se aflau, printre alții, Ioan Bărbuș, Adrian Marino, Vasile Bourceanu și Victor Coconeti. Fișa sa de încarcerare consemna apartenența la o organizație considerată subversivă de autorități, formulare care ilustrează mecanismul prin care activitatea politică de opoziție era transformată într-o acuzație penală. În anii următori, Lăzărescu avea să cunoască penitenciarele Jilava și Gherla, colonia de muncă Peninsula de la Canalul Dunăre–Marea Neagră și, ulterior, exploatarea minieră de la Baia Sprie, unde experiența detenției a căpătat o dimensiune fizică extrem de dură.

Transferul său în Maramureș s-a produs în vara anului 1952, după cum avea să povestească într-un interviu acordat istoricului Georgeta Pop pentru Arhiva de Istorie Orală a Memorialului Sighet, în aprilie 1996. Deținuții erau transportați sub pază, în lanțuri, fiind obligați să traverseze triajele feroviare și să urce în vagoane speciale, în condiții pe care fostul deținut le descria drept umilitoare și periculoase. Ajuns la Baia Sprie, Lăzărescu a lucrat ca miner în exploatarea de plumb, într-un mediu în care efortul fizic, umezeala, praful, temperaturile ridicate și pericolul accidentelor se adăugau restricțiilor impuse de administrația coloniei.

Mărturiile supraviețuitorilor și cercetările istoricului maramureșean Marius Uglea descriu exploatarea unor galerii aflate la sute de metri adâncime, între care Orizontul 13, unde deținuții lucrau în condiții deosebit de grele. Mânuirea perforatoarelor, evacuarea sterilului și transportul minereului solicitau oameni deja slăbiți de anchete, detenție și alimentație insuficientă. Pentru mulți dintre ei, munca în subteran nu era o simplă pedeapsă privativă de libertate, ci o experiență care le punea zilnic în pericol sănătatea și viața, iar bolile profesionale și accidentele au lăsat urmări care nu au dispărut odată cu eliberarea.

Paul Lăzărescu a relatat că, după schimbarea conducerii coloniei și numirea lui Szabó Zoltán, regimul de muncă s-a înăsprit, iar hrana a început să fie condiționată de îndeplinirea normei. În amintirile sale, rația de pâine ajunsese la 250 de grame pe zi, cu posibilitatea reducerii ei pentru cei care nu reușeau să realizeze cantitatea de muncă impusă. Acest sistem a provocat proteste, inclusiv o grevă a foamei la care au participat deținuți care refuzau alimentația, în timp ce încercau să atragă atenția asupra condițiilor de detenție. Lăzărescu a povestit că protestatarii au fost puși în lanțuri și supuși alimentării forțate, amintire care dezvăluie până unde putea merge administrația pentru a înfrânge rezistența celor închiși.

Dacă Paul Lăzărescu ajunsese în minele Maramureșului după condamnarea pentru activitatea sa politică studențească, Cornel Onaca avea să cunoască același sistem represiv în urma implicării în organizația anticomunistă „Vlad Țepeș II”. Născut la 4 mai 1931, la Oradea, Onaca avea numai 20 de ani când a fost arestat, la 3 iulie 1951. Condamnat inițial la 12 ani de închisoare, pedeapsă majorată ulterior la 15 ani, a trecut prin numeroase penitenciare și colonii de muncă, printre care Oradea, Jilava, Poarta Albă, Peninsula, Baia Sprie, Cavnic și Satu Mare. În cele din urmă, perioada sa de detenție s-a încheiat la 19 octombrie 1955, după patru ani și trei luni în care viața i-a fost controlată de instituțiile represive ale statului.

Cazul lui Cornel Onaca are însă o particularitate importantă, descoperită în documentele Securității și analizată de istoricul Marius Uglea într-un studiu publicat în 2023, în „Revista Arhivei Maramureșene”. O adresă întocmită la 16 aprilie 1953 de Biroul Operativ și Regim al formațiunii de la Baia Sprie consemnează faptul că deținutul fusese avut în vedere pentru recrutarea ca informator, însă refuzase categoric colaborarea. Documentul, semnat de locotenentul Manea Petre, arată că autoritățile îi luaseră o declarație prin care se angaja să nu divulge discuțiile purtate cu ofițerii, după care fusese transferat la colonia de muncă de la Cavnic. Potrivit cercetării, încercările de recrutare și supravegherea informativă au continuat și în noul loc de detenție.

Această mărturie arhivistică dezvăluie o componentă mai puțin cunoscută a vieții din coloniile miniere. Dincolo de munca obligatorie, de pază și de restricțiile zilnice, administrația urmărea obținerea de informații despre relațiile dintre deținuți, despre solidaritatea lor și despre eventualele intenții de rezistență. Într-un asemenea mediu, unde oamenii depindeau unii de ceilalți pentru a supraviețui, încercarea de a recruta informatori introducea un element suplimentar de teamă și neîncredere. Refuzul consemnat în documentul referitor la Cornel Onaca este important tocmai pentru că permite înțelegerea presiunii exercitate asupra deținuților și a modului în care Securitatea încerca să pătrundă în relațiile dintre aceștia.

Cornel Onaca avea să lase și o mărturie scrisă despre experiențele sale, prin volumul Martori și martiri din temnițele comuniste, publicat în anul 2000. Cartea descrie anchetele, viața din penitenciare, munca forțată și oamenii întâlniți în detenție, păstrând inclusiv amintirea unor deținuți care nu au supraviețuit. Printre aceștia se afla preotul Teodor Codilă, mort la 2 mai 1953 într-un accident subteran la Baia Sprie, după desprinderea unei mase de rocă din tavanul unei galerii. Relatarea lui Onaca despre fostul său camarad constituie una dintre mărturiile personale care arată cât de fragile erau condițiile de supraviețuire în exploatările miniere utilizate pentru munca deținuților politici.

Istoria celor doi nu poate fi separată de existența coloniilor de muncă organizate în exploatările de la Baia Sprie, Cavnic și Valea Nistrului, care au transformat Maramureșul într-un spațiu important al sistemului de detenție politică din primii ani ai regimului comunist. La începutul anilor 1950, mii de oameni au fost trimiși la muncă forțată în diferite regiuni ale țării, iar minele maramureșene au primit deținuți proveniți din categorii sociale și profesionale foarte diferite: studenți, țărani, militari, preoți, intelectuali și persoane condamnate pentru activități considerate ostile regimului. În același județ, penitenciarul de la Sighet devenise locul în care erau închiși numeroși foști demnitari și reprezentanți ai elitelor politice, academice și religioase, conturând astfel două forme distincte, dar contemporane, ale represiunii.

Eliberarea nu a însemnat pentru supraviețuitori recuperarea imediată a vieții pierdute. Paul Lăzărescu, pus în libertate la 31 martie 1956, a fost nevoit să lucreze inițial ca muncitor necalificat, devenind ulterior profesor suplinitor și, din 1965, cercetător în domeniul foneticii și dialectologiei la Academia Română. După 1989, s-a implicat din nou în activitatea publicistică și politică, revenind la ziarul „Dreptatea”. Cornel Onaca s-a confruntat, la rândul său, cu consecințele dosarului politic, fiind exmatriculat de la Facultatea de Științe Juridice din Cluj, unde se înscrisese în 1957, înainte de a-și continua studiile în domeniul economic.

Privind retrospectiv experiența sa, Paul Lăzărescu considera că umilințele îndurate îi afectaseră mai profund existența decât violențele fizice, însă mărturisea și că nu păstrase dorința de răzbunare față de cei care îi provocaseră suferință. În mod asemănător, memorialistica lui Cornel Onaca păstrează nu doar experiențele traumatizante, ci și amintirea solidarității dintre oamenii obligați să trăiască ani întregi în condiții extreme. Cele două mărturii nu anulează tragedia detenției, dar ajută la înțelegerea felului în care unii supraviețuitori au încercat să-și reconstruiască existența și să lase generațiilor următoare o documentare a trecutului.

La 19 octombrie 2026, când se împlinesc 76 de ani de la condamnarea lui Paul Lăzărescu și 71 de ani de la încheierea detenției lui Cornel Onaca, aceste două biografii readuc în atenție o istorie care aparține în aceeași măsură României și Maramureșului. Minele de la Baia Sprie și Cavnic au rămas în memoria locală prin lunga lor tradiție industrială, prin generațiile de mineri care au lucrat acolo și prin transformările economice care au marcat comunitățile, însă pentru o perioadă a secolului trecut ele au fost și locuri în care oameni lipsiți de libertate au fost obligați să muncească sub supravegherea aparatului represiv.

Surse documentare și foto: memorialsighet.ro / memoriarezistentei.ro / Marius Uglea – studii privind deținuții politici și coloniile de muncă de la Baia Sprie și Cavnic, publicate în Revista Arhivei Maramureșene, nr. 15/2022 și nr. 16/2023 Biblioteca Digitală.

Vasile Petrovan

Citește și: