Acum două mii de ani, un Om Își purta Crucea pe Dealul Golgotei, pentru a-i răscumpăra pe fiii risipiți ai Tatălui. În urmă cu o sută de ani, un părinte și un tată urca, purtând o altă cruce, Dealul Viei, pentru a răscumpăra amintirea fiicei sale. De atunci, sute de mii de oameni și-au purtat crucile necazurilor și ale păcatelor pe calea care urcă, sinuos, asemenea vieții lor.
Printre ei, un evreu ajuns celebru, dar mai ales creștin. Toți au găsit sus, pe culme, odihnă, liniștire și putere. Căci omului care urcă purtându-și crucea îi iese în întâmpinare, din cer coborând, harul lui Dumnezeu. Iar în locul de-ntâlnire / Crește-o dalbă mănăstire. Mănăstirea Rohia… Pentru mulți români și străini, aceste două cuvinte au valoare descriptivă integrală în ele însele. Este vorba despre o stare, despre un sentiment, inexprimabile în mai multe sau în mai puține cuvinte. E un fenomen asemănător cu acela al altor două cuvinte, pe care le folosim, în limba română, pentru a exprima cel mai înalt sentiment față de cineva. Exprimă inexprimabilul.
Sute de credincioși au urcat, și în acest an, încă din ajun, „muntele cel sfânt al Rohiei” – așa cum îi place Preasfințitului Părinte Iustin să-l numească. Au urcat spre a se înălța duhovnicește, spre a întregi urcușul fizic cu unul de alt plan. În fapt, însăși sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului – sărbătoare care este și hramul mănăstirii – ne vorbește despre Ridicarea la cer.
Și, cu adevărat, slujbele din ajun, din timpul nopții și din ziua praznicului au transformat Rohia într-un loc al veșniciei. Toate au fost încununate cu Sfânta Liturghie Arhierească, săvârșită în monumentalul Altar de vară. Preasfințitul Părinte Timotei Sătmăreanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Maramureșului și Sătmarului, a fost înconjurat de un ales sobor de preoți și diaconi.
Acesta a rostit un puternic și de folos cuvânt de învățătură. A fost o zi deosebită… Așa cum este în fiecare an de acest Praznic!
