Sportivele de la Red&Black Dance Baia Mare s-au întors acasă cu medalii obținute la competiția Black Swan Dance - 2 minute în urmă
De Ziua Artistului Plastic Băimărean: Monumentul PANTHEON, dezvelit în Cimitirul Reformat Dealul Florilor - 16 minute în urmă
Moțiunea de cenzură împotriva lui Ilie Bolojan a fost adoptată în Parlamentul României - 30 minute în urmă
Ultimul meci acasă din tur pentru „zimbri” - 1 oră în urmă
„Cum să crești un cititor”: o nouă întâlnire de lectură pentru copii, la Cărturești - 2 ore în urmă
Premii și calificări la etapa națională a Concursului de Cultură și Civilizație „Queen Victoria” pentru elevii Școlii Gimnaziale „Dimitrie Cantemir” - 2 ore în urmă
La Sighetu Marmației va avea loc vernisajul expoziției de pictură „Maramureș – între cer și pământ”, semnată de artista vizuală Diana Ciubotaru-Viziru - 3 ore în urmă
Campanie de colectare de aparate electrice la Seini - 3 ore în urmă
Academia de Șah Maramureș, rezultate remarcabile la competițiile din weekend - 3 ore în urmă
Avanpremieră muzicală de Ziua Europei la Târgu Lăpuș - 4 ore în urmă
Pr. Adrian Dobreanu: Dumnezeu care atinge durerea noastră – scurtă meditație la duminica a 20-a după Rusalii
Minunea învierii singurului fiu al unei văduve din cetatea Nain, de la poalele Muntelui Tabor, din apropiere de Nazaret, locul copilăriei Fiului lui Dumnezeu, este prima înviere săvârșită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos care este relatată de Sfântul Apostol și Evanghelist Luca – „evanghelistul copilăriei” (7, 11-16), după vindecarea slugii sutașului. De altfel, stilul narativ al evanghelistului îl cataloghează ca fiind „teologul istoriei mântuirii”.
Această pericopă evanghelică, care se citește în cadrul Sfintei Liturghii din duminica a 20-a după Rusalii, se înscrie într-o succesiune de fapte care arată puterea și compasiunea dumnezeiască a Mântuitorului.
Numele Nain înseamnă în limba ebraică „frumos”, și este locul unde moartea este față în față cu Viața, adică cu Dumnezeu, este locul unde Hristos întâlnește un cortegiu funerar care mergea să îngroape pe singurul fiu al unei văduve. Acum, imaginându-ne acest tablou, vedem câtă suferință, lacrimi și durere putea fi în acea comunitate.
Sfântul Ambrozie al Milanului, care a trăit în secolul al patrulea și a fost un important doctor al Bisericii, de altfel, ca și Luca, vede în văduvă chipul Bisericii sau al omenirii. Astfel, minunea nu este doar un act de compasiune față de o femeie, de un suflet neajutorat, ci o icoană a mântuirii; Dumnezeu se apropie de omenirea căzută, atinge „sicriul” firii omenești și o readuce la viață. Apoi, în continuare, atunci când Iisus îi spune „Nu plânge”, El nu neagă durerea, ci o transformă. Nu este un îndemn spre resemnare și a împăcării cu situația, ci o profeție, astfel încât lacrimile se vor șterge, pentru că moartea nu mai are ultimul cuvânt.
Ce durere mare avea acea femeie care își îngroapa fiul, pe singurul ei stâlp și sprijin la bătrânețe! Alături de ea în suferință era tot satul, iar atunci când este multă lume la un astfel de eveniment, parcă durerea se amplifică.
„Tinere, ție îți zic, scoală-te!”. Cuvintele acestea au aceeași putere dumnezeiască, la fel ca și în momentul Creației: „Să fie lumină!”, ceea ce semnifică faptul că Hristos are putere atât asupra vieții, cât și a morții, atât asupra întunericului cât și a luminii. Învierea tânărului devine anticiparea Învierii de obște care se va întâmpla la sfârșitul acestei lumi. De altfel, prin toate acestea se mai arată că sufletul este nemuritor.
Cuvintele acestea devin putere vie și lucrătoare pentru că tânărul se ridică și începe să vorbească, iar Iisus îl redă mamei lui, pentru că adevărata viață nu este cea biologică, ci întoarcerea în iubire și în comuniune. Mai departe, la auzul și văzul acestor fapte mari mulțimea este copleșită și frică mare îi cuprinsese pe toți.
Dumnezeu ne cercetează – așa cum spun cuvintele Evangheliei de astăzi: „Dumnezeu a cercetat pe poporul Său” – în fiecare durere și în fiecare clipă de singurătate. Poate că nu am pierdut un fiu, ca și femeia văduvă, dar mulți dintre noi am pierdut poate o nădejde, o credință, o iubire, o curăție sufletească.
Să Îl lăsăm pe Hristos să ne atingă cu harul Său, să-I deschidem poarta cetății sufletului nostru, precum locuitorii din Nain, fiindcă acolo unde intră Hristos, moartea fuge, lacrima se preface în bucurie, iar întunericul devine lumină!
Pr. Adrian DOBREANU
Citește și
Pr. Adrian Dobreanu: Pilda semănătorului – un semnal de alarmă „tras” de aproximativ 2000 de ani















