60 de ani de la documentul care încerca să definească demnitatea profesorului

Documentul adoptat la Paris în urmă cu exact 60 de ani vorbea despre salarii, dimensiunea claselor, munca administrativă, protecția profesoarelor însărcinate și profesorii trimiși în comunități izolate, iar multe dintre problemele descrise atunci par surprinzător de actuale.

La 5 octombrie 1966, pe când calculatorul personal nu exista, internetul aparținea încă viitorului, iar într-o școală „tehnologia modernă” putea însemna un proiector, un magnetofon sau materialele audiovizuale ale vremii, UNESCO și Organizația Internațională a Muncii adoptau la Paris un document neobișnuit de ambițios. Recomandarea privind statutul profesorilor încerca să stabilească, la scară internațională, ce îi datorează o societate omului căruia îi încredințează educația copiilor.

Au trecut exact 60 de ani, iar documentul merită recitit nu numai pentru aniversare. Cele 146 de puncte ale sale spun multe despre lumea anului 1966, dar și despre probleme despre care vorbim și astăzi ca și cum ar fi apărut recent.

Epoca era una a extinderii rapide a educației. Tot mai mulți copii intrau în școli, statele încercau să lărgească accesul la învățământ, iar lipsa profesorilor devenise suficient de serioasă încât să fie menționată chiar între motivele elaborării Recomandării. UNESCO și OIM porneau însă de la o idee simplă: deficitul de cadre nu trebuie rezolvat coborând standardele profesiei. Clasele supradimensionate și prelungirea nerezonabilă a timpului de predare erau considerate soluții de urgență incompatibile, pe termen lung, cu o educație de calitate.

Documentul mergea mult mai departe. Spunea că o clasă trebuie să aibă un număr de elevi care să îi permită profesorului să acorde atenție individuală copiilor și recomanda, atunci când este nevoie, lucrul în grupuri mici sau chiar individual. În același capitol apare o prevedere care, după șase decenii de reforme și digitalizare, sună aproape contemporan: școlile ar trebui să dispună de personal auxiliar care să preia sarcinile care nu țin de predare, astfel încât profesorul să se poată concentra asupra muncii sale profesionale.

Și tehnologia își găsea locul în document. Autoritățile erau îndemnate să pună la dispoziția profesorilor și elevilor cele mai moderne mijloace de predare ale epocii și să cerceteze felul în care acestea pot fi folosite în educație. Recomandarea adăuga însă o precizare remarcabilă: asemenea instrumente nu trebuie considerate un substitut pentru profesor. În 1966 era vorba despre tehnologiile audiovizuale; în 2026 discutăm despre inteligența artificială, dar întrebarea din spatele formulării a rămas aproape aceeași.

Unele prevederi sunt și mai surprinzătoare. Pentru profesorii trimiși în zone rurale sau îndepărtate de marile centre, UNESCO și OIM recomandau asigurarea unei locuințe decente, preferabil gratuite sau cu chirie subvenționată. La numire sau transfer, profesorului și familiei sale ar fi trebuit să le fie plătite cheltuielile de mutare și de călătorie, iar acolo unde distanțele creau dificultăți trebuiau acordate facilități speciale de transport. Documentul mergea până la recomandarea ca profesorului transferat într-o zonă izolată să îi fie decontată, o dată pe an, călătoria dintre locul de muncă și localitatea de origine. Pentru condiții deosebit de grele erau prevăzute indemnizații speciale, iar profesorilor care lucrau departe de centrele populate li se recomanda acces mai frecvent la concedii pentru studiu și perfecționare.

Citite astăzi din Maramureș, aceste paragrafe capătă inevitabil o realitate binecunoscută. Relieful, distanțele dintre localități, școlile din comunități mici și dificultatea de a atrage anumite specializări în zone îndepărtate nu sunt noțiuni abstracte. Ceea ce poate părea o problemă modernă a distribuției cadrelor didactice era discutat, în esență, la Paris cu șase decenii în urmă.

La fel de interesant este capitolul referitor la femeile din învățământ. În acei ani, în multe societăți statutul profesional al femeii era încă fragil, Recomandarea preciza explicit că mariajul nu trebuie să constituie un obstacol pentru angajarea sau păstrarea unei profesoare în sistem și că sarcina ori concediul de maternitate nu pot reprezenta motive pentru încetarea contractului. Era recomandată inclusiv organizarea de creșe sau alte servicii pentru copiii cadrelor didactice, iar atunci când ambii soți erau profesori, autoritățile erau încurajate să le permită să lucreze în aceeași zonă sau chiar în aceeași școală.

Nici salariul nu era tratat numai ca o problemă contabilă. Documentul afirma că remunerația influențează direct statutul social al profesiei și cerea ca salariile profesorilor să fie comparabile cu ale altor profesii care presupun calificări asemănătoare, să asigure un nivel rezonabil de trai și să le permită oamenilor de la catedră să continue să se formeze și să participe la viața culturală. Grilele salariale trebuiau revizuite periodic în funcție de creșterea costului vieții.

Toate porneau din felul în care documentul definea însăși noțiunea de „statut”. Pentru UNESCO și OIM, aceasta nu însemna numai prestigiul pe care societatea îl acordă profesorului, ci și condițiile de muncă, salariul și avantajele materiale de care beneficiază în comparație cu alte profesii. Respectul și realitatea cotidiană nu puteau fi despărțite.

Există și o curiozitate legată de data de astăzi. Ziua Mondială a Profesorilor nu a fost instituită în 1966. Ea este celebrată abia din 1994, iar data de 5 octombrie a fost aleasă tocmai pentru a aminti momentul în care fusese adoptată Recomandarea de la Paris. La șase decenii după acel document, UNESCO și Organizația Internațională a Muncii au început tocmai în 2026 procesul revizuirii lui. Școala s-a schimbat enorm, iar noua versiune trebuie să țină cont de lucruri pe care autorii din 1966 nu aveau cum să le prevadă: inteligența artificială, transformarea digitală, schimbările demografice, incluziunea, crizele climatice și noile forme de muncă și învățare.

Vasile Petrovan

Citește și: