Copiii din Maramureș care cresc departe de părinți și poveștile pe care statisticile nu le spun

Am citit cu inima strânsă datele DGASPC Maramureș despre copiii din Maramureș care cresc departe de părinți, gândindu-mă că în spatele fiecărei statistici se află o copilărie cu propriile dureri, speranțe și nevoi de afecțiune.

Noile date susțin că la sfârșitul lunii iunie 2026 în județul nostru erau 695 de copii separați de părinți, fiecare cu propria poveste, cu propriile amintiri și, probabil, cu întrebări la care nici oamenii mari nu găsesc întotdeauna răspunsuri. Este greu să privești o asemenea statistică doar ca pe o înșiruire de cifre, când știi că în spatele fiecăreia se află un copil care ar fi avut nevoie, înainte de toate, de siguranța și căldura unei familii.

Nu știm poveștile acestor copii și nici nu ar fi drept să le imaginăm în locul lor. Știm însă, din informațiile furnizate de instituție, că 292 de cazuri au avut drept cauză a separării abuzul sau neglijarea. Alte 77 au fost asociate dizabilității părinților, 46 dispariției acestora, 44 sărăciei, iar 17 decesului părinților. Au existat și cazuri legate de decăderea părinților din drepturi, de dizabilitatea copilului ori de alte împrejurări familiale, ultimele însumând 213 situații. Cauzele sunt diferite și nu pot fi judecate toate în același fel, dar rezultatul lor comun este despărțirea unui copil de mediul în care ar fi trebuit să crească.

Din fericire, cei mai mulți dintre acești copii beneficiază de forme de protecție care încearcă să păstreze apropierea de viața de familie. Potrivit DGASPC Maramureș, 304 se aflau în îngrijirea asistenților maternali, 237 erau crescuți de rude, iar alți 21 locuiau în alte familii sau la alte persoane. În același timp, 121 de copii se aflau în serviciile rezidențiale ale instituției, iar 12 beneficiau de îngrijire în servicii oferite de organizații private autorizate. Dincolo de statutul administrativ al acestor forme de protecție, esențial este ca fiecare copil să întâlnească oameni capabili să îi ofere stabilitate, încredere și sprijin.

Poate cel mai tulburător aspect al statisticii este durata separării. În cazul copiilor aflați în grija rudelor, perioada medie ajunge la 65 de luni, adică cinci ani și cinci luni. Pentru cei crescuți de asistenți maternali, media este de cinci ani, iar în cazul copiilor aflați în alte familii sau la alte persoane ajunge la 71 de luni, aproape șase ani. În serviciile rezidențiale ale DGASPC, durata medie este de aproximativ trei ani și zece luni, în timp ce în cele administrate de organizații private se situează puțin peste cinci ani.

Cinci ani reprezintă mult în viața unui adult, dar în copilărie pot însemna aproape o lume întreagă. În acest răstimp, un copil învață să citească, își face primii prieteni, descoperă lumea și începe să înțeleagă cine este. Are nevoie de cineva care să îl încurajeze atunci când greșește, să îi fie aproape când se teme și să îi ofere sentimentul că aparține unui loc. Iar toate acestea nu pot fi măsurate în statistici, oricât de necesare ar fi ele pentru înțelegerea situației.

Reprezentanții DGASPC Maramureș subliniază că măsurile de protecție sunt stabilite în funcție de nevoile fiecărui copil, cu respectarea interesului său superior. Acolo unde condițiile permit, se urmărește păstrarea legăturilor cu familia naturală și identificarea posibilităților de reintegrare, iar atunci când revenirea acasă nu este sigură sau posibilă, sunt căutate alternative care să asigure un mediu stabil. La fel de importantă este prevenirea separării, prin sprijinirea familiilor aflate în dificultate și intervenția autorităților înainte ca problemele să devină imposibil de depășit.

Cred că această ultimă direcție merită o atenție deosebită. Sărăcia nu trebuie confundată cu lipsa afecțiunii, după cum nici dificultățile unei familii nu înseamnă automat că părinții nu își iubesc copiii. Există situații în care sprijinul oferit la timp poate împiedica destrămarea unui cămin, după cum există împrejurări grave, precum abuzul și neglijarea, în care protejarea copilului presupune îndepărtarea lui dintr-un mediu periculos. Tocmai de aceea, soluțiile nu pot fi identice, iar responsabilitatea autorităților, a specialiștilor și a comunității este cu atât mai mare.

M-am întors de câteva ori asupra cifrei de la care am pornit: 695. Nu este numărul copiilor care nu mai au părinți și nici al celor care nu cunosc afecțiunea unei familii, pentru că mulți dintre ei sunt îngrijiți cu devotament de rude sau de asistenți maternali. Este însă numărul unor copilării în care, din motive diferite, relația firească de îngrijire dintre părinți și copii a fost întreruptă și a trebuit înlocuită printr-o măsură de protecție.

Vasile Petrovan

Citește și: