O jumătate de secol fără Ilie Lazăr, omul care a dus Maramureșul la Alba Iulia și a rămas fidel convingerilor sale până la moarte
Astăzi, 6 noiembrie 2026 se împlinesc 50 de ani de la moartea lui Ilie Lazăr, juristul și omul politic născut la Giulești, unul dintre cei mai tineri delegați la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, apropiat al lui Iuliu Maniu și fost deținut politic care a petrecut aproape 17 ani în închisorile și coloniile de muncă ale regimului comunist.
În vara anului 1952, o tânără pe nume Lia Lazăr îi scria tatălui său o scrisoare pe care nu avea unde să o trimită, pentru că, de aproape cinci ani, familia nu mai primise nicio veste despre el și nu știa nici măcar dacă mai trăia. Tatăl era Ilie Lazăr, fost deputat al Maramureșului, participant la Marea Unire din 1918 și unul dintre oamenii politici apropiați de Iuliu Maniu. În paginile acelei scrisori, păstrate și publicate ulterior de istoricul Andrea Dobeș, se regăsesc amintirile unei copilării în care tatăl își plimba fiica pe dealuri, îi cânta și îi vorbea despre lume, dar și spaima unei despărțiri care părea fără sfârșit. Dincolo de istoria politică a României, documentul dezvăluie dimensiunea omenească a unei tragedii trăite de numeroase familii în anii represiunii comuniste.
Ilie Lazăr se născuse la 12 decembrie 1895, în Giulești, într-o familie veche din Maramureș, cu rădăcini în mica nobilime românească și cu o îndelungată tradiție clericală greco-catolică. A urmat școala la Sighet și Lugoj, apoi studii juridice la Sighet și Cluj, unde avea să obțină doctoratul în drept, completându-și pregătirea cu studii de economie la Viena. Formarea sa intelectuală s-a desfășurat într-o perioadă în care românii din Transilvania și Maramureș se aflau încă în cadrul monarhiei austro-ungare, iar revendicările naționale și drepturile comunităților românești constituiau preocupări importante ale generației din care făcea parte.
Primul Război Mondial l-a găsit în armata austro-ungară, unde a cunoscut direct experiența frontului și a fost rănit. În toamna anului 1918, când prăbușirea monarhiei habsburgice schimba harta Europei Centrale, Ilie Lazăr a părăsit armata imperială împreună cu soldați români aflați sub comanda sa și a ajuns la Cernăuți, unde s-a implicat în organizarea gărzilor românești și în preluarea controlului asupra unor instituții locale. Episodul arborării tricolorului românesc pe clădirea Primăriei din Cernăuți a rămas unul dintre momentele cele mai cunoscute ale biografiei sale, fiind evocat atât în propriile amintiri, cât și în cercetările istorice consacrate unirii Bucovinei cu România.
Revenit în Maramureș, a participat la organizarea Gărzilor Naționale Române și la acțiunile politice care au precedat Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. La 27 noiembrie 1918, în Giulești, a fost ales delegat al cercului electoral Ocna Șugatag, iar la 1 decembrie a luat parte la adunarea în cadrul căreia reprezentanții românilor transilvăneni au hotărât unirea cu România. Avea atunci doar 22 de ani, urmând să împlinească 23 la 12 decembrie, fiind considerat cel mai tânăr dintre delegații participanți. Activitatea sa nu s-a încheiat însă odată cu proclamarea Unirii, deoarece în ianuarie 1919 s-a implicat și în operațiunile desfășurate pentru stabilirea controlului românesc asupra Sighetului și a teritoriului maramureșean, într-un context regional complicat de destrămarea vechii administrații imperiale și de revendicările teritoriale concurente.
În perioada interbelică, Ilie Lazăr a devenit unul dintre reprezentanții importanți ai Partidului Național Țărănesc și un colaborator apropiat al lui Iuliu Maniu. A fost ales deputat de Maramureș în 1928, 1932 și 1937, folosindu-și mandatele pentru a atrage atenția asupra dificultăților economice și sociale ale județului. Într-o intervenție parlamentară din 14 ianuarie 1929, a descris condițiile grele în care trăiau muncitorii maramureșeni plecați la exploatările miniere din Valea Jiului și a cerut măsuri concrete pentru dezvoltarea regiunii. Printre problemele semnalate se aflau izolarea feroviară a Maramureșului, starea drumurilor, exploatarea resurselor forestiere, situația crescătorilor de animale și necesitatea reluării sau dezvoltării unor activități industriale, inclusiv la salinele din Ocna Șugatag și Coștiui.
Un alt episod, mai puțin cunoscut publicului larg, îl privește pe Ilie Lazăr în relație cu comunitatea evreiască din Sighet. Compozitorul Harry Maiorovici a relatat că, la începutul anului 1938, când circulau informații despre posibile acțiuni violente ale legionarilor împotriva evreilor, fostul deputat a mobilizat țăranii maramureșeni pentru a împiedica agresiunile. Potrivit mărturiei sale, Lazăr a adresat mulțimii un apel la solidaritate cu evreii din oraș, iar intervenția autorităților a împiedicat desfășurarea violențelor anunțate. Relatarea, consemnată în cercetările istorice și păstrată inclusiv în arhivele Radio România, arată o dimensiune importantă a activității sale publice, într-o epocă în care antisemitismul și mișcările extremiste câștigau teren în societatea românească.
Convingerile sale politice l-au adus în conflict și cu regimurile autoritare ale regelui Carol al II-lea și mareșalului Ion Antonescu, când a cunoscut măsuri de internare și domiciliu forțat. După schimbarea regimului din august 1944, a primit însărcinări în legătură cu reorganizarea administrației românești în teritoriile eliberate de armată, iar după război a continuat activitatea în Partidul Național Țărănesc, într-o perioadă în care confruntarea dintre partidele istorice și comuniștii susținuți de Uniunea Sovietică devenea tot mai dură.
În mai 1946, Ilie Lazăr a fost arestat și ulterior condamnat la șapte luni de închisoare, iar în iulie 1947 a fost din nou arestat în contextul evenimentelor cunoscute drept înscenarea de la Tămădău, folosite de autoritățile comuniste pentru a justifica reprimarea conducerii național-țărăniste. Condamnat la 12 ani de temniță grea în procesul liderilor PNȚ, avea să rămână în sistemul concentraționar și după expirarea pedepsei, fiind supus unei noi perioade de internare administrativă. A trecut prin penitenciarele de la Galați, Sighet și Râmnicu Sărat, precum și prin alte locuri de detenție și colonii de muncă, printre care Culmea și Periprava, până la eliberarea sa, la 9 mai 1964.
Documentele fostului penitenciar Râmnicu Sărat arată că Ilie Lazăr nu a acceptat fără protest regimul de detenție. Încarcerat în celula numărul 13, cu numărul matricol 146, a contestat lipsa asistenței medicale și condițiile de înfometare, fiind sancționat cu 70 de zile de izolare, dintre care șapte cu lanțuri la picioare. Caracterizările administrației penitenciare îl prezentau drept un deținut dificil și ostil personalului, formulări care, privite în contextul documentelor represiunii, reflectă inclusiv refuzul său de a se supune unor condiții de detenție împotriva cărora protesta.
Una dintre cele mai tulburătoare mărturii despre anii săi de închisoare este legată de sosirea la colonia de muncă Periprava, unde avea asupra sa un geamantan păstrat ani întregi în depozitele penitenciarelor. În interior, hainele pregătite cândva de soția sa erau distruse de trecerea timpului. Potrivit relatării unui fost deținut, transmisă ulterior fiicei lui Ilie Lazăr, ceilalți prizonieri au desfăcut bucăți din propriile haine și au improvizat îmbrăcăminte pentru omul ajuns între ei aproape fără nimic. Episodul, păstrat de istoricul Andrea Dobeș în lucrarea dedicată vieții sale, spune despre realitatea detenției mai mult decât ar putea-o face multe formulări generale despre suferința politică.
Eliberarea din 1964 nu a însemnat revenirea la existența pe care o cunoscuse înainte de arestare. Stabilit la Cluj, alături de familie, Ilie Lazăr a continuat să fie supravegheat de Securitate, care îi urmărea deplasările, corespondența, convorbirile și contactele personale. Cercetările realizate după deschiderea arhivelor au arătat că în jurul familiei fusese organizată o rețea de informatori, iar existența fostului deputat era consemnată în rapoarte chiar și atunci când activitățile sale nu aveau nicio semnificație politică. În ultimii ani a lucrat la amintirile sale, publicate postum, și a continuat să păstreze legătura cu oameni ai vechii generații politice, fără a-și ascunde convingerile.
Ilie Lazăr a murit la Cluj, la 6 noiembrie 1976, cu puțin peste o lună înainte de a împlini 81 de ani. A fost înmormântat inițial în Cimitirul Mănăștur, iar în decembrie 2019 osemintele sale, împreună cu cele ale unor membri ai familiei, au fost reînhumate la Cimitirul Bellu Catolic din București. În Maramureș, casa în care s-a născut, construită în 1826 și păstrată la Giulești, face parte din patrimoniul Muzeului Maramureșean din Sighetu Marmației, în vreme ce Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței îi conservă povestea în contextul istoriei represiunii comuniste.
Vasile Petrovan
Citește și:
Acum poți urmări știrile DirectMM și pe Google News.
