Povestea protopopului Ștefan Bărbos din Ciocotiș (II)

Continuăm astăzi povestea protopopului Ștefan Bărbos, după ce, în prima parte, i-am urmărit copilăria, formarea și drumul de la dascălul din Rohia la preotul întors în satul natal, Ciocotiș. În acest al doilea episod, documentele istorice ne poartă la Baia Mare, unde responsabilitățile sale bisericești aveau să se împletească tot mai mult cu destinul unei comunități puse la grea încercare de evenimentele care au schimbat granițele și viața oamenilor.

Partea a II-a

Baia Mare, maturitatea, Protopopiatul și anul în care lumea s-a rupt

Prima parte a vieții lui Ștefan Bărbos fusese, în esență, o lungă pregătire. Copilul din Ciocotiș ajunsese la școală în Baia Mare, devenise dascăl la Rohia, îi învățase carte nu numai pe copii, ci și pe adulții rămași în afara alfabetului, se apropiase de viața bisericească și comunitară, urmase teologia și intrase în preoție. Până aproape de cincizeci de ani, biografia lui se construise fără acele rupturi spectaculoase din care istoria obișnuiește să facă legende. Fusese mai degrabă o acumulare: educație, muncă, familie, credință, experiență, responsabilitate. Tocmai această acumulare avea însă să conteze atunci când lumea din jurul lui a început să se destrame.

Baia Mare nu era un loc nou pentru el. Aici își făcuse o parte importantă a studiilor, iar documentele îl așează în viața comunității ortodoxe a orașului încă din perioada interbelică timpurie. În mai 1922, înainte ca traseul său preoțesc să fie pe deplin conturat, numele lui apare între cei implicați în conducerea comunității ortodoxe băimărene, alături de ingineri, dascăli, funcționari și de gazetarul Ioan Rodina. Era una dintre acele structuri care astăzi pot părea simple organizații locale, dar care, în România de după 1918, aveau o semnificație mult mai mare. O lume nouă trebuia organizată aproape de la temelie, iar comunitățile își construiau instituțiile nu numai prin hotărâri venite de la centru, ci prin oamenii care acceptau să le poarte răspunderea.

Casa în care a locuit protopopul Ștefan Bărbos la Baia Mare

În această lumină trebuie înțeleasă revenirea lui Ștefan Bărbos în prim-planul vieții bisericești băimărene în 1937. Avea aproape cincizeci de ani. Nu mai era tânărul dascăl de la Rohia și nici studentul care își căuta drumul. Era un om matur, trecut prin școală, prin viața satului și prin preoție, cu o experiență suficient de mare pentru ca responsabilitatea să nu mai fie pentru el o noțiune abstractă.

Anul 1937 este important și pentru istoria bisericească a Maramureșului. Episcopia Ortodoxă a Maramureșului, cu sediul la Sighet, fusese reînființată, iar această reorganizare a produs schimbări și în conducerea Protopopiatului Baia Mare. Alexiu Latiș a fost chemat în structura eparhială, iar Ștefan Bărbos apare ca administrator protopopesc, având în același timp în grijă și Parohia Baia Mare.

Aici este necesară o precizare pentru a nu transforma o biografie într-o succesiune comodă, dar inexactă, de funcții. Documentele aniversare ale Protopopiatului fixează mandatul său formal de conducere în intervalul 1937–1938. După el apare Augustin Șovrea, iar apoi Ioan Bânda. Numele lui Bărbos va reveni însă în documente ca administrator protopopesc în împrejurările excepționale ale anului 1940 și este întâlnit în aceeași calitate și ulterior. Prin urmare, nu avem în față un mandat continuu, liniar, întins peste toată perioada 1937–1944, ci o responsabilitate care îi este încredințată, revine asupra lui și capătă o greutate cu totul diferită atunci când instituția intră în criză.

Distincția pare administrativă, dar este importantă pentru portretul omului. Ștefan Bărbos nu trebuie făcut mai mare decât a fost pentru a-i recunoaște importanța. Dimpotrivă, biografia lui devine mai interesantă atunci când renunțăm la tentația de a-i construi retrospectiv o ascensiune perfectă. Viața reală rareori se desfășoară astfel. Oamenii intră și ies din funcții, sunt chemați din nou, se retrag, revin, iar uneori adevărata lor măsură apare tocmai într-un moment în care titulatura contează mai puțin decât disponibilitatea de a prelua răspunderea.

În cazul lui Ștefan Bărbos, experiența de dascăl trebuie să fi contat enorm. Nu fiindcă școala și Protopopiatul ar fi fost același lucru, ci fiindcă amândouă îl obligaseră să lucreze cu oameni. Există o diferență fundamentală între a conduce obiecte și a conduce comunități. Un mecanism poate fi obligat să funcționeze. O comunitate nu. Ea trăiește din încredere, iar încrederea se acumulează greu și se pierde repede. Un dascăl care lucrase cu oameni neștiutori de carte învățase probabil acest adevăr înainte de a-i putea da un nume: autoritatea nu înseamnă numai să fii ascultat, ci să fii recunoscut ca unul dintre cei care nu pleacă atunci când apare greul.

Anii 1937–1939 erau, în același timp, ultimii ani ai unei normalități fragile. Privind înapoi, știm ce urma să vină și suntem tentați să vedem pretutindeni semnele catastrofei. Oamenii de atunci nu cunoșteau viitorul, dar puteau simți apropierea lui. Europa devenise tot mai neliniștită, Germania nazistă schimba raporturile de putere, revizionismul teritorial creștea, iar Transilvania se afla din nou în centrul unei dispute istorice pe care tratatele de după Primul Război Mondial nu o stinseseră. Pentru oamenii obișnuiți, toate acestea se traduceau într-un sentiment mult mai simplu: ceea ce părea stabil putea să nu mai fie.

În asemenea perioade, instituțiile locale dobândesc o importanță pe care vremurile liniștite ne fac să o uităm. O biserică, o școală, o asociație sau o comunitate organizată nu mai sunt doar locuri în care se desfășoară anumite activități. Devin repere. Când politica mare începe să miște granițe, omul caută instinctiv lucrurile care par să rămână pe loc.

În viața lui Ștefan Bărbos există, chiar înaintea marii rupturi, un episod discret care merită păstrat tocmai pentru că ne arată această dimensiune umană a preoției sale. În februarie 1940, la Baia Mare moare gazetarul Ioan Rodina. Fusese unul dintre oamenii activi în viața românească a orașului și, cu aproape două decenii înainte, în 1922, numele lui apăruse alături de cel al lui Bărbos în organizarea comunității ortodoxe. La sfârșitul vieții, Rodina ajunsese într-o situație materială atât de grea încât autoritățile locale au suportat cheltuielile înmormântării. La 7 februarie 1940, slujba sa de înmormântare a fost oficiată de Ștefan Bărbos.

Nu știm ce și-au spus cei doi de-a lungul anilor și nici cât de apropiați au fost. Documentele nu ne dau dreptul să suspectăm o prietenie. Dar cronologia are în ea ceva tulburător. În 1922 îi vedem în aceeași comunitate, într-o perioadă în care se construia. În 1940, unul dintre ei îl conduce pe celălalt la mormânt. Între cele două momente încăpea aproape întreaga epocă interbelică. Și mai rămâneau doar câteva luni până când lumea lor avea să se rupă.

La 30 august 1940, prin Dictatul de la Viena, România a fost obligată să cedeze Ungariei nordul Transilvaniei. Baia Mare s-a aflat în teritoriul cedat. În manualele de istorie, asemenea evenimente pot fi rezumate într-o frază și reprezentate printr-o linie mutată pe hartă. Pentru omul care trăiește în interiorul acelei linii, lucrurile sunt infinit mai complicate. O frontieră schimbată nu mută numai administrații. Intră în case.

Într-o zi omul are aceleași ferestre, aceeași stradă, aceeași biserică, aceiași vecini, dar statul din jurul tuturor acestor lucruri nu mai este același. Se schimbă autoritățile, limba administrației, raporturile de putere, siguranța personală. Ceea ce ieri era firesc poate deveni astăzi suspect. Iar oamenii trebuie să ia decizii pentru care nimeni nu i-a pregătit: plec sau rămân? Îmi iau familia și încerc să trec într-o lume necunoscută sau rămân lângă casa, parohia și oamenii mei? Nu există răspuns simplu la asemenea întrebări și ar fi nedrept să judecăm retrospectiv pe cei care au plecat. Unii s-au refugiat pentru a-și salva viața sau familia, alții au fost expulzați, iar alții au considerat că nu mai puteau continua în noile condiții. Curajul nu aparține exclusiv celui care rămâne, după cum plecarea nu înseamnă automat lașitate.

Important pentru biografia lui Ștefan Bărbos este altceva: el s-a numărat printre cei care au rămas și au continuat activitatea. După refugiul protopopului Ioan Bânda, responsabilitatea conducerii locale a căzut din nou asupra lui Ștefan Bărbos, care apare în documente ca administrator protopopesc. Din acel moment, funcția pe care o exercitase înainte într-o ordine instituțională relativ stabilă devenea cu totul altceva. Nu mai era vorba doar despre coordonare. Trebuia constatat ce mai exista, cine mai rămăsese, ce parohii mai funcționau și ce se întâmplase cu preoții și lăcașurile de cult.

Un document din 24 septembrie 1940, înregistrat cu numărul 108, ne apropie extraordinar de mult de acele zile. Ștefan Bărbos îi prezenta episcopului Vasile Stan situația Protopopiatului după schimbarea administrației. Tonul este administrativ, aproape rece. Tocmai această lipsă de retorică îi dă însă forță. Unii dintre preoții aflați în parohiile nou înființate plecaseră din cauza nesiguranței. Capelele ortodoxe din Baia Sprie, Seini și Ferneziu fuseseră demontate. Alexiu Latiș se afla închis la Satu Mare. Din structura clericală a Protopopiatului mai rămăseseră 16 preoți, ceilalți fiind refugiați sau expulzați.

„Din Protopopiatul Cetatea de Piatră s-au refugiat preoţii din parohiile nou înfiinţate cu capele în scopi şi case parohiale. Preoţii neavând nici o
siguranţă de existenţă s-au dus. De către unguri s-au demontat capelele Baia Sprie, Seini şi Fernezeni. (…) Latis este închis la Satu Mare. Preoţii rămaşi la datorie sunt aceea care au parohii organizate, cu biserici şi şcolii etc. Au rămas 16 preoţi, restul refugiaţi şi expulzaţi.” (Rap. înreg. sub nr. 108 din 24 IX 1940).

Cifrele trebuie lăsate o clipă să vorbească singure. Șaisprezece oameni rămași într-o structură bisericească lovită într-un timp extrem de scurt de plecări, expulzări, arestări și pierderea unor spații de cult. Atât, nimic mai mult. Într-un raport administrativ, asemenea lucruri devin rânduri. În realitate, fiecare rând însemna un om și fiecare om însemna o familie, o parohie, un sat sau un cartier rămas într-o stare de nesiguranță. Dincolo de statistica instituțională exista frica foarte concretă a oamenilor. Aici începe probabil partea cea mai dificilă a biografiei lui Ștefan Bărbos.

Până în 1940, responsabilitatea lui fusese exercitată într-o lume care, cu toate tensiunile ei, avea reguli previzibile. Acum regulile se puteau modifica aproape peste noapte. Un om care conduce o comunitate în asemenea împrejurări ostile descoperă repede că funcția nu mai este privilegiu, dacă fusese vreodată, ci expunere. Numele lui este pe documente. Autoritățile știu cine este. Oamenii știu unde să-l caute. Orice protest are un autor și orice autor poate suporta consecințele.

Nu avem mărturii intime ale lui Ștefan Bărbos din acele zile. Nu știm dacă a ținut un jurnal, iar dacă a făcut-o, un asemenea document nu este astăzi cunoscut public. Nu îi putem atribui gânduri pe care nu le-a scris și nici sentimente pe care documentele nu le pot demonstra. Putem însă privi comportamentul său, iar uneori comportamentul spune despre caracter mai mult decât autobiografia.

La 51 de ani, avea suficientă experiență pentru a înțelege pericolul. Era căsătorit. Avea o viață construită. Cunoscuse deja o schimbare de regim și un război mondial. Nu era un tânăr sedus de ideea aventurii sau a martiriului. Tocmai această vârstă conferă alegerii sale o altă greutate. Curajul omului matur este diferit de curajul tinereții. El cunoaște prețul lucrurilor pe care le poate pierde. Și totuși, a continuat.

Poate că aici trebuie căutată legătura profundă dintre dascălul din Rohia și administratorul protopopesc din Baia Mare. La prima vedere, sunt două existențe diferite. Într-una, un tânăr îi învață pe adulți să scrie. În cealaltă, un preot matur încearcă să mențină o instituție în timpul unei rupturi istorice. Dar la nivelul cel mai adânc există aceeași logică de a nu abandona omul atunci când este vulnerabil. Dascălul putea pleca acasă după ore și să considere că analfabetismul adulților nu era problema lui. Preotul putea considera, trei decenii mai târziu, că prăbușirea structurii bisericești depășea responsabilitatea sa personală. În ambele situații, Ștefan Bărbos pare să fi ales varianta mai grea: implicarea.

Asta nu îl transformă într-un om fără teamă și nici nu trebuie să îl transformăm într-un erou construit retrospectiv. Dimpotrivă, este mai interesant dacă îl păstrăm om. Un bărbat de cincizeci și unu de ani, cu familie și trecut, prins într-o schimbare de frontieră pe care nu o putea controla, încercând să păstreze funcțional ceea ce mai putea fi păstrat. Există o formă de rezistență care nu seamănă deloc cu imaginea eroică a rezistenței. Nu are arme, nu are baricade și nici discursuri memorabile. Este rezistența continuității. Să deschizi în fiecare dimineață aceeași ușă. Să răspunzi la corespondență. Să înregistrezi ceea ce s-a întâmplat. Să păstrezi legătura dintre parohii. Să slujești. Să fii acolo unde oamenii se așteaptă să te găsească. Pare puțin numai pentru cel care nu a trăit niciodată într-o lume în care simpla normalitate a devenit nesigură și periculoasă.

Raportul din septembrie 1940 mai spune ceva despre Ștefan Bărbos. El documentează. Nu lasă dispariția capelelor, plecarea clericilor sau arestarea unui confrate să rămână doar zvonuri. Le fixează în scris și le transmite mai departe. Este un gest administrativ, dar și unul de memorie. Ceea ce este consemnat poate fi contestat, verificat, păstrat. Ceea ce rămâne doar în memoria oamenilor riscă să dispară odată cu ei. Poate că vechiul dascăl înțelegea instinctiv puterea cuvântului scris. Își petrecuse tinerețea ajutând oameni care nu puteau folosi această putere. Acum scrisul devenea instrumentul prin care realitatea unei comunități aflate sub presiune era păstrată într-un document. Dar adevărata încercare avea să vină în anul următor.

În octombrie 1940, potrivit protestului pe care îl va formula ulterior, crucea ridicată în apropierea bisericii ortodoxe fusese distrusă și îndepărtată în timpul nopții, în urma unei dispoziții atribuite colonelului Zoltán Muzsik. Detaliul va reapărea în 1941, atunci când preotul va încerca să explice autorităților că ceea ce se întâmpla nu mai putea fi privit ca o simplă succesiune de incidente administrative. El va contrapune acelui gest faptul că ortodocșii respectaseră vreme de două decenii crucea romano-catolică aflată în apropiere.

Este un amănunt esențial pentru a înțelege felul în care gândea. El nu răspunde printr-un atac împotriva celeilalte confesiuni. Argumentul său este, dimpotrivă, unul al reciprocității: noi am respectat simbolul vostru, cerem același respect pentru al nostru.

În acest punct, apărarea unei comunități încetează să mai fie o simplă chestiune administrativă și intră în teritoriul demnității. Un simbol poate fi mic din punct de vedere material și enorm din punct de vedere psihologic. O cruce îndepărtată în timpul nopții nu modifică doar un peisaj. Transmite un mesaj celor care o priveau zilnic: locul vostru aici poate fi pus sub semnul întrebării. Ștefan Bărbos pare să fi înțeles foarte bine acest limbaj și parcă bănuia ce avea să urmeze.

În vara anului 1941, presiunea avea să ajungă chiar la biserică. La 26 august, în calitate de locțiitor al protopopului din Baia Mare, primește comunicarea unui ordin prin care trebuia să predea lăcașul ortodox, până la 1 septembrie, pentru a fi folosit drept sală de gimnastică a liceului. Avea la dispoziție cinci zile.

Aici trebuie să ne oprim, pentru că tot ceea ce am povestit până acum – copilăria din Ciocotiș, școala pe care satul o construia prin propriul efort, anii de dascăl, alfabetizarea adulților, implicarea în comunitatea ortodoxă a Băii Mari, preoția, conducerea Protopopiatului și raportul din septembrie 1940 – pare să se adune în jurul acestei situații. Un ordin. O biserică. Cinci zile și un om care trebuia să hotărască până unde poate merge ascultarea față de autoritate și de unde începe obligația de a spune nu.

Răspunsul lui Ștefan Bărbos avea să fie neobișnuit de limpede. Nu era răspunsul unui tânăr impulsiv. Era răspunsul unui om de 52 de ani, format într-o jumătate de secol de viață și care văzuse deja cât de repede se poate schimba lumea. În acel moment, întreaga lui biografie părea să se reducă la o singură întrebare: ce rămâne dintr-un om atunci când puterea îi cere să renunțe tocmai la lucrul pe care el consideră că are datoria să-l păstreze?

Ștefan Bărbos a răspuns în scris și câteva dintre cuvintele sale au supraviețuit până astăzi: „Nu vom evacua și nu vom ceda biserica noastră.” În acel moment a început partea cea mai grea a poveștii lui.

Va urma: Partea a III-a – „Nu vom evacua și nu vom ceda biserica noastră”. Ștefan Bărbos în anii ocupației, după război și întoarcerea la Ciocotiș.

Sursa FOTO: Irina Aurica Gherghel, Baia Mare

Notă de documentare: această parte se bazează pe istoricul și documentele Protopopiatului Ortodox Român Baia Mare, documentele aniversare privind succesiunea protoiereilor, cercetări publicate în Revista Arhivei Maramureșene, inclusiv documentația referitoare la Ioan Rodina, studii și documente privind situația Bisericii Ortodoxe din nordul Transilvaniei după august 1940, cercetările istorice păstrate în volumele și fondurile Bibliotecii Județene „Petre Dulfu”, inclusiv lucrările lui Valentin Băințan, precum și documente de epocă referitoare la administrația Protopopiatului și la protestele din 1940–1941.

Vasile Petrovan

Citește și:

Povestea protopopului Ștefan Bărbos din Ciocotiș (I)