Gravimetrul – proză de Marian Ilea (XIX)

În fiecare sâmbătă, pe DirectMM.ro puteți citi proza ”Grăsane făcând baie cu ușile larg deschise”, de Marian Ilea. Volumul cuprinde trei nuvele: Casa din Piața Gorki, Vacek și Gravimetrul. Vă dorim lectură plăcută!

„Ilustrisime Camerar, Baron şi Administrator Suprem, îţi scriem cu privire la dispoziţiunea noastră 318, din patru noiembrie a acestui an de graţie, când încă oraşul Medio Monte ne mei produce bucurii ale sufletului. Am primit relatarea scrisă a unui observator imperial, care s‑a deplasat prin zonă şi care s‑a declarat mulţumit de felul în care se diriguiesc treburile. O să te rugăm a ne trimite o relatare în- tocmită de omul de specialitate Rabol, despre starea actuală a furcii de la fântâna domnului Lutz Korodi, care se ocupă cu adunarea fire- lor de păr de pe teritoriul administrat de către domnia ta. Dorim a avea mai multe informaţii în această chestiune pentru a nu periclita situaţiunea. Ştiu că acesta îţi va părea un amănunt de neluat în seamă, dar îţi amintesc, ilustrissime, că amănuntele sunt, de cele mai multe ori, periculoase”.

Semnat Leopold Întâiul

„Serenissime Stăpân Suprem, am citit relatarea observatorului imperial, în care se face vorbire despre furca de la fântâna din curtea domnului Lutz Korodi şi că, în cazul putrezirii sau al surpării pămân- tului, aceasta ar cădea, cu siguranţă, în stradă şi, prin răsturnare, ar omorî câţiva dintre supuşii noştri. Deci am dat imediat în sarcina lui Rabol lămurirea acestei situaţiuni şi, în funcţie de concluzii, să dis- pună tăierea furcii aceleia, ca să pot a vă raporta Excelenţei voastre, că starea lucrurilor s‑a îmbunătăţit. Anexez şi raportul întocmit mie în această problemă şi care poartă semnătura specialistului Rabol.”

Gerard Lissabona Întâiul

„Cinstite administrator Suprem, conform notei observatorii, m‑am deplasat la gospodăria domnului Lutz Korodi, în problema furcii de la fântână. Am cercetat personal această problemă. Furca res‑ pectivă nu era în „status quo”. De altfel, trebuie să spunem că locu- inţa, despre care se vorbeşte în nota observatorului imperial, se află situată în Pianul de Sus, şi nu pe strada Malinovski şi că apa ajunge prin aducţiune, şi nu prin sistem de fântână. În concluzie, acea ciu- tură nu există şi nici pericolul, pe care l‑ar reprezenta existând, nu se simte în regiune. Cu toate acestea, i‑am pus în vedere acelui domn să‑şi mute ciutura de la fântână pentru a raporta că acţiunea a fost îndepli‑ nită. Domnul Lutz Korodi a părut că ştie despre aceasta şi m‑a asi- gurat că ciutura stă neclintită şi să contăm că ea nu se va răsturna în viitorul apropiat”.

Specialist Jean Rabol

Galeriile de la Providenţa Divină se măriseră. Apăruseră şinele de cale ferată. Vagonetele din tablă groasă. Se lucra cu cai legaţi la ochi. Verkerii şi lucrătorii cu ziua săpau în adâncul muntelui. Lângă hal- dele de steril se construiseră grajduri.

„Caii, domnule Lutz Korodi, sunt animale nărăvaşe, ca şi femeile. Pe întuneric, prind a muşca şi muşcătura lor se vindecă în ani de zile. Coace, puroiază, slăbeşte omul”, spuse specialistul Rabol. „Dumneata ai nevoie de un arc oţelos, o să cauţi pe marginea râului, lângă cami- onul părăsit. Printre firele lui ruginite sunt arcuri tocmai bune. Şi după aceea? Uite, am să te învăţ eu cum să scapi de muşcătură. Iei un bostan fierbinte şi‑l înfigi într‑un băţ ascuţit. Te apropii de iapă şi când dă să te muşte, îl ţii înainte, ca apucându‑l să‑l frigă gura. Faci de câteva ori aceasta şi iapa, de frică să nu‑şi mai ardă gura, uită să mai apuce cu dinţii. Să nu uiţi, domnule, că‑i foarte greu de găsit cal bun, puşcă bună şi muiere plăcută”, mai spuse Jean Rabol, pregă- tindu‑se să‑şi continuie numărătoarea metrilor liniari de fluturi albi.

„Adevărul e greu de susţinut”, domnule Lutz Korodi, mai spuse specialistul Jean Rabol. „El ar trebui să se susţină singur. Lumea, dom- nule, se conduce după zvonuri şi se combate cu alte zvonuri. Dumneata trebuie să cunoşti şi să înveţi a nu combate cu adevăruri. Altfel, toate care te privesc se vor întâmpla subit şi fără putinţă de contrazicere”.

I se întâmpla noaptea. În patul internatului şcolii de industrie de piatră şi lut. În patul din casa din cartierul Pianul de Sus. Niciodată în nopţile când călătorea cu trenul.

Întunericul despicat de lama galbenă a unui clopot. Aşa începea. Lutz Korodi închidea ochii. Lumina galbenă şi păstoasă a lamei. Domnul Gerard Lissabona Întâiul apărea la pas ori călare.

Uşa de la intrarea în Puţul Marc El era întărită cu drugi de fier. Şi încuiată cu două lacăte mari cât copita de cal. Pe tabla mai neagră decât întunericul scria cu vopsea albă: Providenţa Divină. Literele curseseră la baza tablei. Părea că se terciuiseră. Zeamă de râme albe. Umezeală.

Pe strada Malinovski, o maşină claxona elegant, trecând prin bălţi şi stropind cu noroi trotuarul pustiu.

Mirosea a acetilenă. Din lămpile speciale. Undeva, înspre pădure, suna toaca. Se sfârşea un schimb în adânuri. Începea altul.

Verkerii şi lucrătorii săpători intrau în sala de baie. Burţile rotun- jite nesănătos ori supte până la coloana vertebrală. Duşurile cu apă călâie, săpunul şi firicelel de murdărie. Tot mai groase. Pârâiaşe şi apoi râul gros‑negru de nămol silicos. Curgea prin canalul special de evacuare, spre halda de steril şi de acolo spre Valea Metalului.

În garderobier, hainele se aşezaseră în dulapuri de metal. Salo- pete. Scule. Felinare.

Sala de baie era construită deasupra galeriei de acces în mină.

Şinele de cale ferată, cu luciu metalic, se contopeau cu întunericul galeriei. Lutz Korodi se aşezase pe comod. Lângă el, domnul Gerard Lissabona Întâiul. Căruciorul pornea spre intrarea în galerie. Lutz Korodi simţea curentul de aer rece lovindu‑i fruntea, ochii şi bărbia.

Firide de adăpost. Apa scursă prin porii rocilor.

„Apa aceasta roşcată, care o ia prin şanţuri, e bună pentru reuma- tism”, spuse domnul Gerard Lissabona Întâiul.

„Acuma vezi colivia cu roţile astea uriaşe care sunt mosoare pen- tru cablul gros. Aşa se susţine şi se mişcă, printre pereţii din bârne. Prin aceste cutii, se urcă şi se coboară în inima muntelui”, spuse domnul Gerard Lissabona Întâiul.

Acolo erau comorile. Acolo se săpa cu dalta ori cu perforatorul.

Picurii de apă atârnau ca broboanele de sudoare pe scândura galbenă.

„E foarte umed şi putrezesc paltoanele, domnule Lissabona”, spuse domnul Lutz Korodi.

„Umezeala e veşnică, domnule, şi întăreşte lemnul şi îl conservă. De fapt, o să ai ocazia să constaţi binefacerile umezelii, domnule Korodi”, mai spuse domnul Gerard Lissabona Întâiul.

Galeria principală se ramifica. În trei galerii laterale. Apoi se adu- nau iar, în acelaşi loc. După ce umblaseră prin ramurile laterale ale filonului principal. Era piaţeta lui Marc El.

„Exact o sută şi un metru, sub vârful de la Medio Monte. Uite cru‑ cea lui Rabol. Florile proaspete şi aerul sănătos, adus printr‑o galerie de aeraj. De la intrare până aici am săpat treizeci de ani, domnule Korodi. Aici a început oraşul de dedesupt. Eram treizeci de oameni, verkeri, lucrători şi specialistul Rabol, când a năvălit apa. Am construit bărci din lemne ale pădurii. Ca să putem continua. Semănau cu sicri‑ ele. Dispăreau cu tot cu lucrător. Am mers şaptezeci şi cinci de metri, în zece ani. Până am scăpat”.

Verkerii se opriseră în piaţetă. Mirosea a rozmarin putred, a gălbe‑ nele acruţe. Mogâldeţele se rugau. Lutz Korodi auzea. Gerard Lissa- bona Întâiul se ruga.

„Atotputernic şi veşnice, a cărui putere şi înţelepciune o vedem şi o simţim în fiecare noapte‑zi, tu, care ai vărsat darurile tale spre făp‑ turile noastre, tu, care ne‑ai frânt inimile şi ne‑ai întristat simţirile,mrevarsă‑ţi bogăţiile tale spre oraşul Medio Monte, fii apărătorul gre- lelor noastre lucrări şi sprijinitorul nostru, în toată primejdia sufle‑ tească. Iartă‑ne de întâmplările rele şi de moartea năprasnică, ca să te putem preamări pe tine, aici, în întuneric şi la lumină, şi în cealaltă viaţă să te putem găsi pe tine cel adevărat, stăpânul nostru şi ocroti- torul familiilor noastre. Acum şi în veci!”.

Verkerii şi lucrătorii zilieri se rugau muntelui în fiecare intrare în schimb. Ruga aceasta o scrisese preotul Jacques Dormet. Se transmi- sese din verker în verker. O ştiau copiii şi femeile din Pianul de Sus şi Pianul de Jos. În vremede cazne şi molime, aprindeau lumânări în case şi se rugau spre munte. Priveau la vârful Medio Monte, la crucea de pe creasta golaşă care semăna cu o chelie de vârstnic.

Toamna molatică, răcoarea apăsătoare şi bolnavă. Lutz Korodi se plimba printre castani. Se gândea la gravimetru. În câteva ceasuri, cu un arc oţelos, treaba putea fi gata. O uşoară disperare îi trecu peste frunte. O alungă cu mâna. Îşi pipăi nasul. Nările moi. Cartilagiile.

„Sunt singur”, strigă Lutz Korodi. Glasul o luă pe Valea Metalului. În jos. Până la strada Malinovski. Se pierdu în parcul englezesc din Piaţa de fân a oraşului. „Şi castanul e singur”, mai spuse Lutz Korodi. „Îl văd şi mă simt din ce în ce mai singur. Aştept să vină cineva. Oricine.”

Pereţii galeriei erau umezi, nu venea nimeni, un bob de cristal ro- tund îi apăsa geana. Frunzele veştejite ale castanului cădeau la pământ.

„Mă uit la braţele acestea noduroase şi goale ale castanului şi‑mi spun: Lutz Korodi, eşti singur”, spuse Lutz Korodi către Lutz Korodi.

(Va urma…)