Ca jurnalist, am evitat multă vreme acest subiect, dar valul de ură generalizată m-a făcut să înțeleg că, dacă nu scriu acum, și tăcerea mea contribuie la deformarea realității. Nu sunt de acord, de pildă, cu declarațiile șefei CSM care susține că independența magistraților „ține de bani”, nici cu sumele exorbitante primite la pensionare de judecătorii CCR, dar nici nu pot să mă aliniez corului celor care transformă fiecare judecător într-un privilegiat leneș sau un vinovat de serviciu.
În ultimele luni, judecătorii au devenit ținta unui val tot mai agresiv de critici venite din toate direcțiile. Declarații acide, ironii virale și campanii publice fără nuanță au conturat imaginea unui sistem monolitic, corupt și deconectat de la realitatea oamenilor. În spațiul public, justiția apare tot mai des ca o construcție opacă, populată de privilegiați care „doar plimbă hârtii” pe salarii uriașe, fără responsabilitate și fără urmări.
Această imagine, însă, e parțială și riscă să devină periculoasă. Pentru că atunci când încrederea într-un pilon fundamental al statului de drept se prăbușește, nu pierd doar magistrații, ci întreaga societate. Sigur, sistemul nu e perfect – și nici nu trebuie idealizat. Dosare importante s-au prescris, anchete s-au pierdut, iar deciziile politice ori instituționale au dus uneori la blocaje greu de justificat. Nu există pădure fără uscături. Dar între aceste eșecuri punctuale și munca zilnică a miilor de judecători care își fac treaba în tăcere, diferența e uriașă.
Realitatea din instanțe nu are nimic spectaculos: volume întregi de dosare, termene strânse, ședințe lungi și decizii care cântăresc greu. Într-o zi obișnuită un magistrat poate avea pe rol zeci de apeluri, fiecare cu sute sau mii de pagini de analizat. Toate acestea, fără echipe, fără consilieri și fără reflectoare. Doar cu responsabilitatea de a pronunța soluții corecte, în litera și spiritul legii. Sunt și astfel de oameni.
Atacurile generalizate nu doar că nedreptățesc oameni care muncesc într-un sistem deja fragilizat, ci riscă să creeze o ruptură periculoasă între public și justiție. Să arunci suspiciuni colective și să ceri „capete” fără discernământ e o formă de radicalism care distruge, fără să construiască nimic în loc.
Iar atunci când cei care încă rezistă în sistem aleg să vorbească – chiar și rar, chiar și indirect – poate că ar trebui să ascultăm. Nu ca să-i absolvim de orice vină, ci pentru a înțelege mai bine ce e, de fapt, munca de judecător într-o țară care cere dreptate, dar nu mai are răbdare pentru ea.
Vasile Petrovan
