La 21 mai 1886 se năștea, la București, unul dintre cei mai îndrăgiți și versatili poeți ai literaturii române: George Topîrceanu. Au trecut 138 de ani de la venirea sa pe lume, însă spiritul său ironic, tandru și profund uman continuă să răsune în paginile cărților și în sufletul cititorilor de azi.
Topîrceanu a fost mai mult decât „poetul pălmaș al rimei și umorului”. A fost un artist complet, care a combinat verva parodică și ironia bonomă cu o capacitate de observație psihologică rafinată. Și-a început cariera în umbra marilor săi contemporani – Arghezi, Bacovia, Minulescu – dar și-a găsit repede vocea proprie, inconfundabilă.
În spatele imaginii sale de poet jovial se ascunde o biografie cu episoade de singurătate, boală și neliniște. Încă din copilărie, Topîrceanu a cunoscut lipsurile și incertitudinea, iar viața adultă nu a fost mai generoasă. A fost profesor, funcționar, secretar al revistei Viața Românească – activități care l-au adus în contact cu spiritele importante ale epocii, dar care nu i-au oferit un trai fără griji.
Prietenia sa cu Garabet Ibrăileanu și colaborarea cu Sadoveanu l-au plasat în centrul unei lumi literare efervescente. De altfel, criticul Eugen Lovinescu îl aprecia pentru finețea artistică și pentru echilibrul între tradiție și modernitate.
A trăit o discretă, dar profundă poveste de dragoste cu poeta Otilia Cazimir, legătură care i-a adus alinare și inspirație în anii petrecuți la Iași, unde sufletele lor s-au regăsit dincolo de convențiile vremii.
George Topîrceanu s-a stins din viață la Iași, pe 7 mai 1937, la doar 51 de ani. Cu toate acestea, opera sa rămâne tânără, actuală, plină de umor cald și observație ascuțită. El ne-a învățat că poezia nu trebuie să fie mereu solemnă ca o rugăciune, ci poate fi și un surâs melancolic sau o parodie cu tâlc.
Astăzi, la 138 de ani de la nașterea sa, îl sărbătorim nu doar ca pe un clasic al literaturii, ci ca pe un prieten al inimii românești. Un poet care ne-a învățat să râdem cu demnitate și să plângem cu zâmbetul pe buze.
Vasile Petrovan
