De ce nu mai recunoști copilul tău și ce se întâmplă, de fapt, cu el (și cu tine) în adolescență? În adolescență, nu doar copiii trec prin transformări. Și părinții se schimbă…sau cel puțin, ar putea. Pentru că în timp ce creierul adolescentului se reconstruiește, apar și în părinți emoții vechi, automate, uneori greu de înțeles. Ce faci cu ele? Le ignori? Sau le transformi în oportunitatea de a rupe un cerc?
Sunt ani în care, ca părinte, simți că nu mai recunoști copilul din fața ta. Parcă peste noapte, fiul tău liniștit devine impulsiv, iar fiica ta blândă devine o explozie de emoții. Te întrebi dacă ai greșit undeva sau dacă „se strică ceva” în ei. Adevărul este altul: se construiește ceva. Creierul adolescentului trece printr-o reconstrucție profundă. Dacă ar fi să-l comparăm cu o mașină, e ca și cum ai primi o mașină sport puternică, dar fără frâne bune și cu un sistem de direcție aflat în plină montare. Are putere, dar nu are control. Viteză, dar nu are direcție. Și atunci, e normal să derapeze uneori.
Totul începe devreme. Încă de la vârsta de 3 ani, conexiunile dintre celulele nervoase se formează într-un ritm amețitor. La 7 ani, copilul începe să se vadă prin ochii celorlalți, să compare, să judece, să înțeleagă idei. Apoi, la 11 ani, apare gândirea logică, capacitatea de a construi idei proprii. Dar adevărata furtună apare în jurul vârstei de 13 ani. Este momentul în care creierul începe o sortare brutală a conexiunilor: le păstrează pe cele utile și le elimină pe cele nefolosite. E ca o curățenie de primăvară făcută în întuneric, cu mult haos, ezitări și dezechilibre.
Adolescenții par brusc dezorganizați, uituci, visători sau impulsivi. Nu e lipsă de educație. Este biologie pură. Creierul adolescentului are deja un „motor” puternic: zonele implicate în emoții și dorințe sunt aproape complet dezvoltate. Dar „frânele”, adică zona cortexului prefrontal (responsabilă cu deciziile, planificarea și controlul impulsurilor), se maturizează cel mai târziu. De aceea, un adolescent poate simți intens, dar să nu poată gestiona ceea ce simte.
Poate avea idei bune, dar să nu le pună în practică. Poate să știe că un comportament e riscant, dar să-l încerce oricum. „Ce se întâmplă dacă sar de aici?”, „Oare ce pățesc dacă beau tot paharul?” sunt întrebări reale în mintea lor. Nu din prostie, ci dintr-o lipsă temporară de echilibru între emoție și rațiune.
Mașina sport e gata să pornească, dar șoferul abia învață cum funcționează volanul. În jurul vârstei de 16-17 ani, apare o nouă creștere masivă a capacității de procesare cerebrală. Mulți adolescenți încep să simtă că sunt adulți. Dar cercetările recente arată că dezvoltarea completă a creierului are loc abia după 20-22 de ani.
Atunci se așază ultimele „cărămizi”: imaginea de sine, capacitatea de a gestiona viața, identitatea stabilă. La băieți, acest proces are loc adesea ceva mai târziu decât la fete, iar părinții trebuie să înțeleagă că nu este o întârziere, ci un ritm diferit al naturii. Ai în fața ta un adolescent cu un creier în lucru. Nu judeca după aparențe. Nu te panica dacă pare „leneș”, „uituc” sau „sfidător”. Nu e lipsă de voință, ci o luptă internă între un motor care vrea să accelereze și o direcție care încă se instalează.
În loc de control excesiv, oferă structură, limite clare și susținere emoțională. Adolescenții nu au nevoie doar de reguli, ci de răbdarea ta. Ei nu devin proști în adolescență. Devin… oameni. Și, în curând, sinapsele se vor așeza la locul lor. Și atunci vei privi înapoi și vei spune: „A fost greu, dar acum înțeleg. A meritat fiecare pas”. Poate că, în același timp, vei realiza și altceva: că unele reacții puternice nu vin doar din ceea ce face copilul tău, ci din ceea ce trezește el în tine.
Din copilul care ai fost tu și care nu s-a simțit ascultat. Din adolescentul care a fost judecat când avea nevoie de sprijin. Din părțile tale care au învățat să se apere, nu să se exprime. Adolescența copilului tău poate deveni o oglindă în care vezi propriile răni. Și nu pentru a te învinovăți, ci pentru a te înțelege. Pentru a rupe un cerc. Pentru a deveni conștient. Așa că, înainte să reacționezi, întreabă-te:
– Ce-mi trezește în mine comportamentul copilului meu?
– Ce am trăit eu, la aceeași vârstă?
– Ce parte din mine are nevoie de înțelegere, acum?
– Ce aș fi avut nevoie să aud de la părinții mei… și pot să-i spun eu copilului meu azi?
Răspunsurile nu vin mereu ușor. Dar întrebările potrivite deschid drumuri. Și atunci când alegi să rămâi prezent, nu doar că-ți ajuți copilul să crească. Te ajuți și pe tine să te vindeci. Pentru că în timp ce ei învață să devină adulți, tu ai ocazia să înveți, în sfârșit, să fii blând cu copilul care ai fost.
Psiholog Psihoterapeut CECILIA ARDUSĂTAN
Colaboratoarea noastră este activă permanent pe rețelele de socializare: Facebook (este pe contul personal: Cabinet individual de psihologie clinică şi psihoterapie Ardusătan Cecilia), Instagram (ardus.cecilia), TikTok (Ardus Cecilia), Youtube (Mind Fitness with Cecilia). Dați like, share, subscribe!
*Notă – rubrica este una săptămânală, așadar vă rugăm să ne semnalați care ar fi temele pe care le-ați dori abordate!
Citește și
Psiholog psihoterapeut Cecilia Ardusătan: „Paștele nu e doar o sărbătoare spirituală. Este o oportunitate terapeutică. Este poate singurul moment al anului în care liniștea exterioară poate deschide o fereastră spre liniștea interioară”
