De câte ori e o aniversare, o sărbătoare importantă, un moment istoric relevant, mă aştept să fiu surprinsă de o idee revoluţionară, de o altfel de punere în scenă, de un discurs istoric răscolitor, de o abordare originală şi cu adevărat solemnă. În fond, caut mereu acea formă de emoţie înălţătoare, cu profunde resorturi patriotice, pe care să o retrăiesc laolaltă cu multă lume. Dar mi-e teamă că adesea sunt mult prea optimistă…
E 24 ianuarie, zi în care se aniversează 159 de ani de la Mica Unire care, dacă nu era, nici Marea Unire poate n-ar mai fi fost, iar istoria noastră, cu siguranţă, n-ar mai fi fost la fel. O zi în care autorităţi şi instituţii marchează momentul cum consideră de cuviinţă şi asta nu e rău. Dar nici suficient nu cred că este. Pentru că e anul Centenar şi există deja o tentaţie la nivel naţional de a contabiliza în devălmăşie totul sub umbrela marii aniversări: de la ziua lui Mihai Eminescu şi Ziua Unirii Principatelor Române, până la evenimentele care se vor derula în ajunul lui 1 Decembrie 2018. Dar vin cu întrebarea: dacă Eminescu se năştea în iunie, iar unirea se săvârşea în august?
Aşadar, să cinstim cum s-ar cuveni marile sărbători, dar gândindu-ne mereu la ce-ar trebui să înfăptuim în acest an aniversar cu care avem şansa unică de a fi contemporani. Iar, până atunci, ce-ar fi să citim o carte de istorie? Să ştim fiecare din noi cum – şi de ce – s-a întâmplat Mica Unire din 24 ianuarie 1859 şi ce-au însemnat un Alexandru Ioan Cuza sau un Mihail Kogălniceanu, sau să înţelegem importanţa Divanurilor ad-hoc. Să încercăm să ne imaginăm, pe bune, cum arăta un om de stat de calibrul celor care-au săvârşit Unirea Principatelor Române. Să ne reamintim – de ce nu? – de pildele lui Moş Ion Roată. Şi să nu ne culcăm pe-o ureche crezând că mai e timp…
Chiar dacă e o comparaţie uşor forţată, când mă gândesc la Centenar, privesc cu coada ochiului spre felul sobru, elegant, decent în care au fost organizate funeraliile Regelui Mihai. O copleşitoare simplitate, de pe urma căreia am înţeles, am aflat şi am trăit şi istorie, şi decenţă, şi eleganţă, şi patriotism. O simplitate de-o profunzime supremă, la care e atât de greu de ajuns, care e la fel de rafinată precum un parfum nobil sau un vin vechi.
Dana G. BUZURA
