Reportaj plagiat în Graiul Maramureşului (GALERIE FOTO)

Practica rescrierii materialelor, a compilării şi rearanjării textelor de presă scrise de alţii a devenit o modă în media contemporană, dar şi un mod de existenţă al multora dintre cei care cred că fac presă. E un cerc vicios în care unii documentează şi scriu, alţii preiau şi reiau, alţii vizualizează, unii distribuie, unii citesc, alţii dau like-uri, în timp ce publicului i se vând produse de o superficialitate extremă, surogate şi kitsch-uri pe post de produse media. Nu există reglementări, reguli şi, prin urmare, nici prea multă morală nu e.  Mi-am amintit ieri de vechiul meu reportaj „Oamenii care ard piatra”, publicat în urmă cu exact șapte ani (în 7 decembrie 2011) pe site-ul  „Tradiţional românesc”, unul care se autodefineşte drept „Ghidul celor ce simt româneşte”. Un material pe care l-am documentat demult, odată cu filmările pentru documentarul „Vărarii”, filmul meu drag şi premiat la Festivalul Internaţional Etno-Folk Film de la Slătioara. O poveste despre oameni fabuloşi, care cunosc magia transformării munţilor în var, după ce ard pietrele zile şi nopţi în cuptoare uriaşe. Şi, cum mi-e mereu drag să mi-i regăsesc şi să rescriu despre eroii poveştilor mele… mi-am căutat reportajul pe internet, după cuvintele cheie: „oamenii care ard piatra”. Şi, în loc să apară reportajul meu, apare pe prima poziţie de pe Google, materialul confratelui meu de presă, lăpuşanul Anton Petruţ, corespondent de-o viaţă la Graiul Maramureşului:  „În satul Baba, oamenii ard piatra”. Citesc prima frază şi mi se pare cunoscută. Şi-a doua, şi-a treia la fel… Şi nu mă satur de citit… şi-mi chiar place! Din subiectivism, evident! Că doar era materialul meu! E copiat cu tot cu frazele scrise la persoana întâia, ca şi cum el ar fi fost acolo…  A copiat, cum s-ar spune, cu tot cu „vezi figura”. Materialul de două pagini a lui Anton Petruţ e apărut în 26 iunie 2016 şi, cu excepţia declaraţiei de patru rânduri a unuia dintre vărari, e plagiat. Sigur, a scos din materialul meu, ceva mai lung, câteva declaraţii ale unor oameni care, între timp, au murit, a mai adăugat trei cuvinte la titlu şi a mai inversat câteva propoziţii. Discrepanţa dintre cele două stiluri e evidentă tocmai pentru că reportajul e genul jurnalistic la limita dintre literatură şi presă, care permite subiectivismul şi lasă loc creaţiei. Reportajul este creaţie. Am filtrat subiectiv materialul, pentru că aşa am simţit eu atmosfera din acea toamnă în care am documentat şi am filmat, împreună cu regretatul Gheorghe Dinu şi cu o echipă de la Axa TV. Contribuţia lui Anton Petruţ la reportajul său e doar o declaraţie mai scurtă decât un beta dintr-o ştire tv.  Plus naivitatea sa care l-a făcut să creadă că, plagiind de pe un site național, nimeni  n-o să știe, chiar dacă pe autorul materialului original Petruț îl cunoștea personal!

Nu-mi doresc nici măcar să-şi ceară scuze, că oricum, mă distrează şi mi-i milă. Dar… simptomul e grav! Într-un final… tot furt se cheamă. Acum, mă-ntreb:  dacă aş vrea să-mi adun reportajele într-o carte, s-ar chema că am plagiat materialul lui Anton Petruţ din Glasul Maramureşului, dacă l-aş publica?

Citește originalul din 2011 aici1, iar plagiatul din 2016 citește-l aici2.

Dana G. BUZURA

Originalul din 7.12.2011

Plagiatul din 26.06.2016

Ce e cu galben e plagiat