Evenimentele din 1989 au venit fără să țină cont că eu eram în concediu de odihnă. Mă conformasem regulii conform căreia pierdeai zilele de concediu neefectuate dacă nu le consumai în anul titular. Așa că la final de an, temporar nu mă aflam în câmpul muncii. Ceea ce însemna și mai puține intoxicări orale, de genul apa de la robinet e otrăvită, securiștii atacă de la Șomcuta, teroriștii vor să pună mâna pe fabrici și uzine. Sau le aflam mai târziu, când unele erau deja infirmate. Mă rog, revoluția se făcuse fără mine. Aveam deja TVR Liberă, sindicate libere, șmecherie liberă, șobolani liberi. Totul, cică, era la liber. Ne luaserăm rația de libertate. Dar, oare, ne-o lăsau teroriștii? Nu prea, trag concluzia după ce mă sună cineva din IMMUM, cu un apăsat ton de reproș. ”Bine, mă, tu stai în concediu și ne lași numai pe noi să apărăm IMMUM-ul”? ● ”De cine să-l apărăm?” ● ”Cum de cine? De teroriști. Cică vin la noapte. Vino și tu, că tot ești odihnit. Și mai adu pe cine prinzi, să fim mai mulți”.
Or veni – sau nu – teroriștii la IMMUM părea mai puțin important decât o eventuală acuzație de lașitate. Plus jena: cum îmi permit eu să fiu în concediu în așa vremi istorice? Așa că mă conformez. Îl sun pe bunul meu prieten, Doru. O minune de om; îi spuneam gentleman-ul, fiindcă asta era. Lumea de azi poate nu înțelege, dar în acele timpuri erau prieteni adevărați, nu „haterii” de azi. De pildă, Doru avea ”Telecolor”, eu nu, dar nu-l uram pentru asta. Știam că făcuse un an coadă la televizorul color și chiar îl admiram pentru asta. A stat la acele cozi care se formau disciplinat, la zile și ore stabilite, deși marfa nu era. Nici nu se știa când – și dacă – vine. Dar făceai prezența la coadă, ca să nu fii scos de pe listă. Nu cumva să vină taman după ce ai fost tăiat de pe listă.
Deci, l-am sunat pe Doru, i-am prezentat situația cu IMMUM-ul vânat de teroriști și l-am întrebat dacă vine și el. ”Hai pe la mine, să plecăm împreună” – e de acord el. Deja simt că teroriștii au o mare problemă. Ajung la Doru acasă. Mă invită înăuntru. Toată lumea era la televizor. La televizorul color. Majoritatea românilor a văzut revoluția la televizor, însă puțini dintre ei la unul color. Știți cum se vedea revoluția la televizorul color? Incredibil. Nu poate fi egalată nici de jocurile de artificii din zilele noastre. Și fiindcă era revoluție – transmisă în direct -, color în cazul nostru, fiindcă eram liberi, Doru propune un pahar de vin bun, cum se cuvine la marile evenimente. Ar fi fost un sacrilegiu să nu sărbătorești Revoluția victorioasă. La televizor, se trăgea color și în draci spre balcoanele Comitetului Central, cu excepția celui în care vorbea Petre Roman (de asta ne-am dat seama mai târziu). Înseamnă că erau teroriști prin acea zonă. Aoleu, teroriștii! Or fi ajuns la IMMUM? Ne cheamă datoria. Doru consideră că e bine să ne informăm mai întâi. Dă un telefon și i se confirmă că la IMMUM n-au ajuns teroriștii. Era trecut de 23.00 și – totală lipsă de respect – teroriștii ne-au tras țeapă. N-avea rost să dăm vrabia din mână pe cioara de pe gard. Cu alte cuvinte, să plecăm din locul în care teroriști trăgeau – așa se vedea din fața televizorului color –, într-un loc în care ”Așteptându-l pe Godot” devenea ”Așteptându-i pe teroriști”. Mai ales că nici nu înțelegeam ce treabă ar fi avut teroriștii cu utilajele miniere dintr-un oraș care, practic, nu a avut revoluție, ci doar revoluționari.
Practic, n-a avut nici teroriști. Sau dacă a avut, au fost complet neserioși. Oricum, n-au venit în acea noapte. Nici în următoarele. Așa am ratat noi întâlnirea cu teroriștii din decembrie 1989. Spre norocul lor. Nu și întîlnirea cu revoluția transmisă color și în direct. Spre norocul nostru.
Ananei GAGNIUC
