„Ceilalți sunt de vină. Situația e de vină. Trecutul e de vină”. Aceste formulări apar frecvent în discursul interior al adulților confruntați cu stări emoționale persistente – furie, frustrare, epuizare sau neputință. Ele nu funcționează ca simple explicații ale realității, ci ca mecanisme cognitive care structurează felul în care emoțiile sunt trăite și menținute în timp.
Psihologia cognitivă pornește de la un principiu bine documentat: emoția nu este declanșată direct de situație, ci de interpretarea ei. Între eveniment și reacția emoțională există întotdeauna un gând activ, iar acest gând organizează întregul răspuns afectiv. Atunci când interpretarea dominantă este una de tip culpabilizant – orientată spre exterior – controlul psihologic este mutat în afara persoanei, iar capacitatea de reglare emoțională se diminuează. Din punct de vedere clinic, gândul de vină precede adesea emoțiile negative recurente. Nu pentru că ar reflecta fidel realitatea, ci pentru că oferă o explicație rapidă și stabilă.
Costul acestei stabilități cognitive este însă mare: apar ruminația, resentimentul, blocajul decizional și senzația că nu există alternative reale de acțiune. Emoția se consolidează, nu pentru că situația continuă, ci pentru că gândul care o alimentează rămâne activ. Intervenția psihologică devine posibilă exact în acest punct. În practica cognitivă se vorbește despre legea substituției: un gând activ poate fi identificat și înlocuit înainte ca reacția emoțională să se stabilizeze. Nu este vorba despre negarea experiențelor dificile sau despre minimalizarea trecutului, ci despre delimitarea clară între fapt, interpretare și concluzie emoțională. Un exemplu frecvent întâlnit este cel al adultului funcțional, competent profesional, care ajunge în mod repetat în conflicte relaționale. Narațiunea este constantă: „eu dau, ceilalți profită”, „nu sunt respectat”, „mereu mi se face o nedreptate”.
Emoția dominantă este furia combinată cu epuizarea. Analiza cognitivă arată că, înaintea acestor trăiri, apare de regulă același gând activ: „dacă pun limite sau greșesc, voi pierde relația”. Atât timp cât acest gând rămâne neexamint, poziția de victimă funcționează ca un mecanism de echilibru intern, nu ca un răspuns direct la context. După vârsta de 18 ani, menținerea cronică a acestui tip de organizare cognitivă nu mai este determinată exclusiv de trecut, ci de repetarea unui model mental. Experiențele timpurii pot explica apariția tiparului, dar schimbarea apare doar în momentul în care gândul activ devine observabil și modificabil. Mintea caută confirmare a identității cunoscute, chiar și atunci când această confirmare menține distresul. Cercetările din psihologia cognitiv-comportamentală arată că atribuirea externă rigidă – tendința de a explica constant disconfortul prin factori externi – este asociată cu niveluri crescute de afect negativ persistent. În schimb, un locus de control intern funcțional susține autoreglarea emoțională și capacitatea de a formula soluții.
Funcțional nu înseamnă absolut sau idealizat, ci realist și flexibil. Legea substituției nu promite o schimbare rapidă de stare. Ea introduce însă o mutare esențială: revenirea treptată a controlului psihologic către persoana care gândește. În această mutare se află diferența dintre emoții care se repetă și emoții care pot fi înțelese, reglate și integrate într-un mod mai stabil de funcționare.
Psiholog Psihoterapeut CECILIA ARDUSĂTAN
Colaboratoarea noastră este activă permanent pe rețelele de socializare: Facebook (este pe contul personal: Cabinet individual de psihologie clinică şi psihoterapie Ardusătan Cecilia), Instagram (ardus.cecilia), TikTok (Ardus Cecilia), Youtube (Mind Fitness with Cecilia). Dați like, share, subscribe!
*Notă – rubrica este una săptămânală, așadar vă rugăm să ne semnalați care ar fi temele pe care le-ați dori abordate!
Citește și
Psiholog psihoterapeut Cecilia Ardusătan:Cum înveți să setezi limite și de ce acest proces este fundamental pentru echilibrul tău psihologic?
