M-am oprit în acest punct pentru că vreau să privesc cu detașare câteva noțiuni. Subiectul fiind extrem de vast, mă voi opri doar la câteva direcții de meditație. Îmi place să cred că apelezi la metafizică, atunci când te apleci asupra gândirii și încerci să o înțelegi și să o cunoști. Eu spun că metafizica este gândirea gândirii.
Adică o reflecție tenace și asiduă asupra gândirii. Și acest lucru se poate face printr-o meditație atât pentru cunoașterea realității obiective a lumii, a eului samd cât și pentru a pătrunde în interiorul acestei facultăți și a putea desluși modul cum se formează, cum ia contur o idee, un concept, o judecată. Dar în acest proces, nu trebuie uitat faptul că pentru a ajunge la însinele gândirii trebuie făcută abstracție de cel care gândește, pentru că cel care se încumetă să gândească poate introduce exagerări sau minimalizări privind rolul unor factori nespecifici gândirii.
Lumea în care ne naștem și trăim are multe lucruri naturale, artificiale, trecătoare sau veșnice, vii sau nevii. Ele toate au în comun faptul că “apar”, adică ne apar și deci ele pot fi văzute, auzite, gustate, mirosite, pipăite. Într-un cuvânt pot fi percepute de organele de simț. Dar nu putem spune că “se” percepe, adică la modul impersonal, ci doar Omul și animalele pot percepe aparițiile din jurul lor.
Un copac sau o piatra nu poate percepe. Dar și omul la rândul lui este o astfel de apariție pentru alți oameni sau chiar pentru animale. Omul este așadar și subiect și obiect al realului concret. Deci se poate spune că nu există subiect care să nu fie obiect pentru om, pentru mundaneitate. Aceasta garantează practic realitatea obiectivă, iar ceea ce în mod curent numim conștiință de sine este faptul că eu îmi dau seama de mine. Oamenii, dar și animalele, nu sunt doar în lume, ci aparțin lumii, pentru simplul fapt că sunt în același timp subiecte și obiecte apte să perceapă și să fie percepute. Și când se spune că „omul crează lumea”, se refera la faptul că el poate să conștientizeze și să definească atât propria persoană cât și exterioritatea lui. Fără a defini un obiect, un lucru dpdv metafizic și a fi echidistant față de el, acel lucru nu are proprietatea că există. Adică el este dar nu există (de exemplu un balaur, el este, dar nu există). A fi viu și conștient în lume, înseamnă a trăi într-o lume care a precedat sosirea mea aici și va supraviețui după plecarea mea. Dar ființele vii nu sunt doar apariții. Ele apar cu un anumit fel de a fi. De ce: pentru că deși o apariție posedă o identitate, ea este percepută diferit de o multitudine de spectatori. Și ce putem spune: primatul aparițiilor pentru toate fapturile vii poate fi catalogat ca “apariții care par” că sunt așa. Și de ce pot să afirm că “mi se pare”?? Pentru că există un proces de dezvăluire treptată a unei apariții, există un proces de luare la cunoștință a însușirilor, a proprietăților, a caracteristicilor unei apariții. Pe de altă parte există și realitatea dispariției acelui lucru, acelui obiect, acelei apariții, care poate fi moartea lui, distrugerea, consumarea samd. Și mă trezesc că am început să ”asimilez” acea apariție și după care constat că rămân fără obiectul percepției mele. Ce mă fac?? Atunci când apariția dispare, eu tot am proprietatea că pot să o percep, dar în alte circumstanțe, adică fără ca apariția să se afle fizic în fața mea, fără ca simțurile mele să ia contact cu apariția. Și de ce pot să fac acest lucru?? Pentru că acea apariție are o caracteristică majoră: există ceva în componența apariției care nu este apariție, ci este altceva, ceva care persistă în apariție, dar care nu poate fi cunoscut de simțurile noastre. Și acel ceva este mai puternic, mai relevant decât toată apariția și dispariția acelui lucru din fața ochilor nostrii. Acel ceva, putem să îi spunem în multe feluri: numen, lucru în sine, transcendență, alethea, spirit, esență samd. Este ceva care transcede simpla apariție. Dar mai există și altceva.
Primatul apariției este un fapt al vieții cotidiene de care oricine trebuie să țină cont. Iar temeiul cunoașterii acelei apariții, adică acel ceva, acea cauză care produce efectul, adică pur și simplu apariția acelui lucru, este de altă natura față de cunoașterea pur și simplu a acelui lucru. Și pe de-asupra acel ceva care face ca acel lucru să apară, face ca să fie adevărul lui, pentru că dacă nu ar fi acel lucru nu numai că nu ar fi cunoscut, ci pur și simplu nu ar exista. De ce, ceva sau cineva există?? Adică cum se face că un lucru apare și dacă apare de ce apare sub o anumită configurație?? Grea întrebare… Este Ființa lui Parmenide, cea care face ca ceva să existe, adică din nimic ceva apare în pura și inocenta realitate. Și adevărul acestei Ființe care face posibilă apariția, nu este cunoscut. Nu există concept care poate lămuri chestiunea. Și concluzionăm: simpla apariție are o componentă care se poate cunoaște prin simțuri, una care se poate intui (adică lucrul în sine) și o alta de factură ontologica, care nu se poate cunoaște, dar care poate genera adevărul acelei apariții. În căutarea adevărului unic despre această apariție, știința modernă vrea practic să acceadă la un adevăr care este oarecum din altă lume, în timp ce subiectul, dar și știința, face parte practic din lumea aparițiilor. Și totuși această perspectivă a științei diferă radical de lumea simțului comun sau de lumea cotidianității. În această lume a aparițiilor, există o categorie care se numește „aparență” și care se prezinta ca o eroare, care face posibilă ca ceea ce apare să se prezinte într-o multitudine de false apariții. Pentru că nimic din ce apare nu se manifestă unui singur privitor capabil să aperceapă în felul lui toate aspectele. Ele pot fi îndreptate numai printr-o repozitionare și de asemenea printr-o recalibrare a uneltelor de percepție. Astfel ne putem da seama că există apariții autentice, cât și apariții neautentice. Aparițiile neautentice crează un miraj al cunoașterii, al înțelegerii, până la urma. Și aici cel mai simplu exemplu este iluzia că soarele se învârte în jurul pământului prin faptul că soarele răsare dimineața și apune seara.
Această simplă iluzie, dacă o introducem în inevitabilul malaxor al rațiunii suficiente, rezultă o nepotrivire. Oricum am gândi, soarele nu poate să străbată o distanță imensă, ca în câteva ore să o parcurgă. Psihicul nostru, adică emoțiile și senzațiile nu sunt produse de gândire și de intuiție, în urma unui proces de gândire și elaborare. Kant spunea că “timpul ca forma cea mai elocventă a intuiției noastre interne nu are nimic comun cu senzația, cu emoția sau cu experiența”. La Kant noțiunea de numen adică “lucru în sine”, vrea să însemne ceva ce este, dar nu apare deși determină apariții. Pentru Kant de exemplu, Dumnezeu este o “idee a rațiunii”. A-l gândi pe Dumnezeu și toată lumea care se construiește în jurul ideii de Dumnezeu, este inerent gândirii umane, pentru că rațiunea ca facultate speculativă a omului, transcede în mod necesar facultățile cognitive ale intelectului. Deci noțiunile precum Dumnezeu, libertate, principii, infinit samd există pentru că rațiunea nu poate să evite a le gândi. Lucrurile care nu apar de la sine sunt și ele apariții, dar care au la baza un obiect transcendent. Acest transcendent determină aceste apariții să fie simple reprezentări, adică ceva ce ține de o altă ordine ontologică. Și simplificând, se poate trage concluzia că: există ceva distinct de lume, care conține principiul ordinii lumii și care este de un alt ordin. Dacă ne încredem în experiențele noastre cu lucruri care apar și respectiv care nu apar se poate spune că în spatele lumii fenomenale s-ar putea să existe un temei ultim, o cauză ultimă care face ceva să apară. Iar metafizica acestui „temei” ultim (sau prim) este greu de gândit. Adică vorbim de ontologia Ființei. Într-o lume de apariții, o lume a facticitatii, realitatea se caracterizează prin faptul că ea devine obiect de investigație pentru un subiect. De aici rezultă că nici un act de conștiință nu este vreodată lipsit de obiect, adică obiectul într-o formă sau alta, el există. Un munte de exemplu poate fi o iluzie pentru actul vederii, dar muntele acela există pentru că el este un act al conștiinței. Orice obiect care apare indică un subiect care îl percepe. Și atunci Descartes, fidel unui subiectivism radical, spune că gândirea nu mai are nevoie de nici un alt sprijin, și nici nu depinde de vreun lucru material. Deci Descartes, concepea un eu gânditor a cărui realitate să fie dincolo de iluziile percepției senzoriale, dincolo de puterea unei divinități sau altor forme de experiență cognitivă. Deși tot ce apare este perceput la modul “mi se pare”, fiind de aceea susceptibil de eroare și iluzie, apariția poartă cu sine un indiciu prealabil. Acesta este Realitatea. Și ea, Realitatea a ceea ce eu percep este garantată de contextul mundan al lucrului perceput, dar și de faptul că sunt alții care îl percep. Tomistii vorbesc de simțul comun, un al șaselea simț care face ca același obiect să le apară pur și simplu altora cu toate că le apare diferit. Deși fiecare obiect în parte le apare diverșilor indivizi din perspective diferite, contextul în care el apare este același pentru întreagă specie. Într-o lume marcată de erori și aparențe, realitatea concretă este garantată de 3 elemente:
– de cele 5 simțuri complet diferite între ele.
– de faptul că toți indivizii au în comun aceiași apariție, același obiect.
– de faptul că toți indivizii sunt de acord asupra identității sale, a apariției.
Și în acest mod se poate naște „senzația” de Realitate. Dar acea gândire care pune la îndoială toate obiectele, nu are o relație naturală, prozaică cu realitatea. Și astfel o îndoială ce poate plana asupra unui obiect, se poate rezolva printr-o retragere din lume, eliminând din gândire orice realitate mundană și concentrandu-se doar asupra activității de gândire în sine. Totuși activitatea de cunoaștere e legata de simțul realității și reprezintă o activitate de construire a lumii, exact în aceiași mod ca și construirea de case. Pentru Kant facultatea gândirii se deosebește fundamental de facultatea de cunoaștere și el ne spune că aceasta este de altă natură. Diferența este după Kant următoarea: conceptele raționale, servesc pentru a concepe, iar conceptele intelectuale servesc pentru a înțelege și cunoaște. Deci: intelectul dorește să „prindă” ceea ce este dat simțurilor, pe când rațiunea vrea să deslușească sensul lucrurilor, ce înseamnă că ele există. Această distincție între adevăr și sens este semnificativă pentru natura gândirii umane.
Mă opresc aici. Voi continua cu partea a doua.
Marcel Mureșan
Citește și
Câteva Reflecții asupra Virtuții (foileton 2)
