Și anii trec, trece și Antichitatea și la un moment dat vine Renașterea și apoi Renașterea reverberează peste istorie. Vine Pico dela Mirandola, vine Marsilio Ficino, vine mai apoi Pascal. Și toți vorbesc ca Platon: Omul are o parte divină și o parte materială, are un suflet și are un trup. Oare ce vrea să însemne această dihotomie: trup, suflet?? Sau mai departe: omul are un suflet nemuritor și un trup care se degradează, dispare la un moment dat. Deci acest om deține o poziție, o postură privilegiată față de celelalte viețuitoare datorită sufletului, care este un adevărat privilegiu. Toate celelalte ființări au un traseu al existenței lor stabilit dinainte. Adică ele nu se pot abate de la acest drum sau altcumva spus: ele nu devin, ele pur și simplu “sunt”. Ele nu au suflet, adică partea divină cum avem noi.
Un câine se naște câine și toată viața stă sub această… condiționare a specie lui. Nu își poate depăși condiția în nici un fel și nu își poate pune în nici un fel problema că el este un câine. Câinele și celelalte animale oarecum nu trăiesc, ele supraviețuiesc. Ele nu trăiesc în interioritatea lor și dacă nu pot trăi în intimitatea lor, nici nu pot medita, contempla, nu pot emite judecați de valoare. Dar paradoxal omul nu se naște Om. Omul ca să ajungă Om…are de parcurs un drum lung. Și cea mai grea bătălie a omului este cu el însuși. Așa ne spunea Voltaire. Și iarăși apare la nadir un paradox de care unii se vor mira: un om poate să nu devină “niciodată” OM. Și atunci cum poți afirma că omul este un animal rațional?? Premiza este falsă. Sufletul acesta din om este rațiune, dar este și afect, este și divinul dat de Demiurg, de Zeus sau de Dumnezeu. Și este acel sacru care nu vine numai de la religios sau sfânt, vine și de la talent, de la vocație. Și care este vocația omului??
Vocația omului este să fie… uman…și demn, să fie cu ceilalți oameni, să tindă la absolut, să creeze, să își pună întrebări, să se minuneze de miracolul din jurul său, să aspire la idealitate. Această vocație, această chemare spre trăire în interioritate nu o poate exprima nici o știință precum biologia, antropologia, neuroștiința, chimia samd. Creația artistica…o poezie de exemplu nu poate fi creată de nici o inteligență artificială, nici de un animal, nici de ceea ce avem noi în corp, adică dopamină, serotonină, oxitocină samd. Este aberant să spui că hormonul fericirii, adică dopamina are capacitatea să te trimită la foaia de scris și acolo să compui cele mai nemaipomenite poezii. Este un sofism prea pe față. Grotesc. Sau să spui că Eminescu a create poeziile lui geniale, datorită faptului că a fost sărac și asta l-a dus, adică sărăcia, să versifice atât de genial. Este o aberație, atunci oricine care este sărac poate crea o operă de artă extrem de valabilă.
Și atunci, cum stă treaba?? Problema omului este alta și trebuie pusă din altă perspectivă: el nu este nici fiară, nici înger. Deci el are această nedeterminare care îl definește ca o entitate liberă. Și dacă este liber, el poate opta să se îndrepte spre Spirit. Când spun Spirit mă gândesc în primul rând la ceea ce ne face să fim oameni, la universalul din noi, la harul nostru imaterial care este total diferit de dopamină, de neuroni sau de alți hormoni. Aceasta este ceea ce ne caracterizează în fibra noastră, rațiunea, conștiința, afectul, voința și toate în devenirea istorică.
Acesta este Spiritul lui Hegel. Spiritul din noi care n-are nimic cu hormonii sau cu neurostiintele. Genialitatea noastră este dată de ceea ce s-a acumulat în ani și ani, în ființa noastră. Este memoria colectivă, inconștientul colectiv, modul de a fi și de a gândi critic și paradigmatic. Este timpul și istoria. Este așezarea, stratificarea zi de zi, an de an a spiritualității, este devenirea ființei care a depășit originea omului.
Omul s-a autodepășit în timp, a devenit “mai om”. Omul nu s-a născut “om”, dar acesta devenire l-a adus în postura de Om. Și putem spune că este umanitatea din noi care ne împinge spre moralitate și ne duce spre posibilitatea fericirii prin moralitate cum ne spune Kant. Și tot Kant ne spune că Umanitatea noastră este până la urma Demnitatea noastră. Și este harul nostru de a crea Artă, Poezie, Muzică, de a face ca sublimul să poată pătrunde în noi fără ajutoare dinafară, fără tot felul de ghidușii și ghirlande. Și astea toate ne diferențiază de îngeri și de fiare.
Ne diferențiază pentru că omul cu libertatea pe care și-a “câștigat-o” are capacitatea de a se opune determinismului, capacitatea și “tupeul” de a râde în fața soartei pe care i-a fost trasată la “începutul omului” Demiurgul, Zeul sau întregul cosmos. Omul a călcat în picioare soarta și a ales un destin. Nu s-a mulțumit cu soarta, cu fatalitatea. A vrut să își construiască propriul destin astfel încât să poată fi liber, să creeze, să își ia pe umerii lui toată responsabilitatea lumii.
Lumea să fie construită de om, după cum consideră el. Acesta este Umanismul care a fost inițiat timid în Antichitate, a explodat în Renaștere, iar acum în ziua de azi ar trebui cumva să își recâștige reputația. Să reușească să se recalibreze, să își redescopere punctele tari și pe acestea să se revigoreze prin noi abordări. Și dacă ne reamintim, la începuturi omul s-a uitat uimit la exterioritate, la ceea ce era dincolo de el. A văzut copacii, râurile, munții, animalele și mai departe a văzut stelele, cosmosul în imensitatea lui. Și s-a gândit că este prea mic să poată înțelege și struni exterioritatea. Și s-a retras în el, (ca romantismul german prin Novalis si Holderlin) iar de acolo să poată începe devenirea. Și a acumulat, a acumulat și apoi a devenit și iar a devenit și când a ieșit din peșteră în lume și-a dat seama că lumea poate fi reconstruită în acord cu propria devenire. Lumea merita să fie construită din nou. Și ce a făcut atunci prima dată omul?? S-a situat, s-a plasat în mijlocul lumii, astfel încât să poată vedea lumea în adevărul ei, dar și să se poată afirma ca ființare “majoră” în ecuația lumii. Și în primele încercări nu a reușit, pentru că trebuia ceva, ceva care să fie altceva față de acum, ceva care să îl scoată din dezacordul cu propria limitare, cu propria gândire și tradiție care țineau pe loc avântul, inovativul, imaginarul, structurarea și rigoarea științei și rațiunii. Și aici se vede Umanismul în acțiune, pentru că omul își vede specia cu toate hibele și neajunsurile ei pentru prima dată. Așadar lumea aceea visată a fi construită sau reconstruită, nu se putea ivi numai din dorință, cu toate aspirațiile omului și ale Umanismului. Și iar omul s-a retras din nou strategic în el însuși. A stat, a cugetat și iar a cugetat și a deliberat până la urma: această lume imanentă și transcendentă este o extensie a omului. Este prelungirea omului prin tot ce ea reprezintă pentru el. Lumea, Universul nu poate fi altcumva decât cum este însuși omul. Cum ar putea până la urma să fie lumea dacă nu ca omul care gândește lumea și vrea să-i descifreze aporiile. Și iarăși omul a cugetat și a ajuns la concluzia că nu este deajuns numai să te plasezi în centrul Lumii, să pedalezi doar pe conceptul antropologic sau cel hermeneutic ca să poți rezolva ecuația Lumii. Pentru că lumea trebuie “surprinsa” nu numai în asimilarea sa, în rigoarea sa, în vastitatea sa…ci și în toată Măreția sa. Omul avea nevoie de măreție, de splendoare. Așadar omul este dator, este obligat să zugrăvească și splendoarea lumii. Ori acest vast proiect al Umanismului îndreptat spre Lume este proiectul major al omului, este despre om, despre situarea omului în Lume. Dar acest proiect vast nu se putea începe fără ceea ce a trebuit să însemne o repozitionare a omului față de el însuși. Adică omul să aibă posibilitatea să se privească pe el însuși și să se chestioneze de așa manieră încât să poată scoate la iveală toate determinatiile propriei entități.
Și privindu-se pe el însuși în interiorul lui, el are posibilitatea să se descopere ca specie care își dă seama de această lume, adică să cunoască lumea ca pe el însuși.
Nevoile de structurare și rigurozitate ale lumii înseamnă nevoia omului de a se ordona, de a se organiza pe el, adică de a ajunge la un numitor comun cu lumea. Ori acest lucru nu este tocmai ușor. Dar oare cum s-ar putea face acest lucru?? Hm…grea întrebare. Dar hai să vedem cum stau lucrurile: și încerc să îl iau ca exemplu, ca etalon pe Heidegger, dar printr-o parafrază. Cum poate cunoaște Gândirea, Lumea?? Gândirea se poate hazarda în a cunoaște lumea printr-o entitate care să fie capabilă să înțeleagă gândirea-ca-gândire. Și aceasta entitate este Omul ca ființă privilegiată. Iar ca Lumea să fie înțeleasă trebuie să fie înțeles cel care se întreabă despre Lume, adică cel care prin Gândire vrea să cunoască lumea.
Omul ca să se găsească față în față cu lumea, trebuie să își evidențieze gândirea și conștiința, deci este vorba de o abordare fenomenologică. Și aici în acest punct Omul și Lumea trebuie să parcurgă drumul devenirii, să devină până ambele își ating conceptul. Și așa Omul, Lumea și Gândirea intră într-o altă realitate, unde Eu Omul pot cunoaște Lumea prin Gândire. Sau Eu gândesc Lumea pentru a o cunoaște și de fapt eu mă descopăr pe mine, cel care gândește.
Conceptul ajunge la unitate cu sine și eu ajung să cunoasc lumea, cunoascandu-mă pe mine. Bun…și atunci ce se întâmplă mai departe?? Asta înseamnă că Eu Omul pot să raportez Lumea la mine. Eu pot să definesc ceea ce există în lumea asta “după chipul și asemănarea mea”. Adică?? Asta înseamnă că dacă la o entitate cu doua cocoașe, cu patru picioare lungi, care trăiește undeva în zonele calde și care rezistă la căldură și la sete…eu pot să o denumesc și să îi atribui un concept după cum consider eu. Dacă eu îi spun Cămilă, atunci ea există în această Lume sub conceptul de Cămilă. Punct. Apoi, dacă eu vreu să definesc tot așa ceva de factură axiologică. Să zicem…un principiu juridic, etic-juridic. Cum fac?? Să presupunem că vreau să stabilesc un principiu care să îmi incrimineze o faptă de genul: furtului. Mai întăi definesc principiul că furtul, “a fura” reprezintă o faptă rea, incriminabilă și care dacă este găsită vinovată, se recurge la o pedeapsă definită samd. Apoi definesc furtul în sine, ce reprezintă furt și ce nu reprezintă. Și scurtez toată această construcție etico-juridica și o transpun într-o regula care trebuie aplicată peste tot. Deci ea trebuie respectată oriunde într-o țară pentru că a devenit regulă și trebuie respectată. Și unde vreau să ajung cu acest exemplu?? Că omul cu gândirea lui a pus Lumea sub auspiciile unor principii și reguli care dau valoare intrinsecă Omului, Lumii și care formează și regularizează necunoscutul.
Dar totuși unde duce acest exemplu și cel cu Cămila?? Lucrurile, oamenii, interacțiunile de tot felul între oameni pot fi puse sub auspiciile unor definiri și apoi reglementari care să facă ca lumea asta să poată fi inteligibilă și oamenii să poată funcționa optim fără derapaje sau poticneli. Și mai departe??
Mă opresc deocamdată aici. Voi continua.
Marcel Mureșan
Citește și
Este posibil astăzi Umanismul? (foileton 1)
