Este posibil astăzi Umanismul? (foileton 1)

Am încercat să mă gândesc la temele predilecte din vechime, care ne acaparau mintea cu îndârjire și pasiune și reușeau să ne pună în postura celui care vrea să mediteze sincer la toate banalitățile care ne pot umple viața și care ni se duc direct la inimă. Dar cuvântul “banalitate” poartă în el ceea ce este lipsit de originalitate, ceea ce ne duce cu gândul spre lucrurile comune care nu pot reprezenta o îmbinare a permanentului și constitutivului din ființă. Iar această esență a ceea ce contează până la urmă ne dă de cele mai multe ori peste cap modul nostru de a privi viața, lumea, omul, eul. Și dacă aduci în prim plan binele, frumosul, adevărul samd poți să pari în ochii unora ca fiind credul, naiv, amator, fără o maturitate a gândirii. Unde să încadrezi subiecte precum “idei mărețe” sau “frumosul în Artă” sau “cine suntem noi oamenii”?? Sunt subiecte pe care așa zișii “oameni maturi” le-au “fumat” în adolescența lor, iar acum li se par nu numai banale, ba chiar perimate. Și apare pe buzele unora o întrebare oarecum “murdară”: ce vrei să demonstrezi cu această “pitrocire”, cu această prefirare a zonelor unde lucrurile s-au spus deja și unde “totul” se găsește într-o matcă consacrată. Oare dacă te gândești la Suflet, chiar poți să definești cu subiect și predicat o întreagă panoplie de direcții a unor înțelesuri?? Aceste direcții pot fi în contradicție, chiar antinomice și care te pot duce cu gândul în zona blocării minții și îți dai seama că aceste idei, subiecte, teme îți pot juca feste și le poți abandona datorită izului aporeic. Și întreb așa prostește: chiar trebuie să cunoască omul ce înseamnă sau ce reprezintă (de exemplu) noțiunea de Suflet?? Dar merg un pic mai departe: avem noi nevoie să știm ce înseamnă cuvântul Idee?? Oare ne putem “hrăni” din folosirea corectă a acestui “interesant” poncif, până la urmă?? Sau poate fi doar o fentă, un joc de gleznă care să ne propulseze într-un așa zis necunoscut?? Sau această voită complicare a existenței noastre cu aceste banalități reprezintă doar o formă de a ne ridica în ochii oamenilor sau a folosi banalitatea pentru a da o tușă de adâncime a noastră, a scrierii noastre?? Părem oare mai prețioși dacă folosim aceste cuvinte ca suflet sau idee?? Nu stiu să răspund, dar ceea ce îmi vine acum în minte este faptul că devenim mai izolați, mai neputincioasi să explicăm de multe ori nemijlocitul, evidentul și până la urmă banalitatea înțeleasă ca formă a specificității umane.

Vorbeam odată cu un cunoscut despre Artă, despre conștiința artistică și am intrat la un moment în detaliile curentelor și mișcărilor artistice. Iar după îmbinarea și construcția dialogului, cunoscutul mă întreabă: “ce este până la urmă Arta”??

Mărturisesc că am rămas blocat. Nu înțelegeam banalitatea întrebării. Parcă nu mai aveam cuvinte la mine. Nu puteam să fac legătură între (hai să zicem) profunzimea dialogului și această banală, nevinovată, insolită întrebare. Adică noi vorbeam de lucruri “înalte” și el “coboară” discuția cu un upercut. Mi s-a părut că tot ce am dezbătut a fost doar o minciună, un sofism, un mod de a impresiona.

La ceva timp după această crasă întâmplare mi-am amintit de întălnire și mi-am dat seama că oarecum în conștiința mea exista temei să se pună această întrebare.

Îi dădeam dreptate pentru că lucrurile “trebuie” să își găsească un făgaș. Ele trebuie să definească ceva care de cele mai multe ori este lăsat în tensiune sau mirare. Și dacă extinzi ideea generală poți să spui că orice cuvânt, idee, noțiune are nevoie de definire pentru că omul are această necesitate de a înțelege lumea, iar lumea poate fi înțeleasă în comlexitatea ei numai cunoscând lucrurile simple, banale care prin platitudinea lor au capacitatea de a sfredeli necunoscutul.

Și lucrurile simple sau ajunse simple prin divizarea celor complicate sunt “făcute” pentru a ajunge mai ușor la adevăr. Și mergând pe acest mod de a gândi, mi-am adus în minte un cuvânt care în alte timpuri era folosit și explorat la maximum, dar care în ziua de azi este aruncat în derizoriu cu bună știință. Este vorba de cuvântul “Umanism”. Și când rostim cuvântul Umanism ne zboară instantaneu gândul la totalitatea însușirilor noastre, ale oamenilor, la natura noastră intimă omenească, la specificul nostru omenesc în totalitatea lui. Adică esența omului cum spun filozofii. Dar oare cum ai putea surprinde esența omului, care ar putea fi reperele care să ne dea specificul omului?? Cineva spunea că trebuie început acest demers de la conceptul că “omul este cel mai evoluat animal” sau “omul este un animal rațional”. Oare așa să fie?? Oare are dreptate Heidegger să fie revoltat pe acest mod de a “subaprecia” specia noastră?? Și el ne propune să concepem omul din perspectiva dimensiunii sale umane. Nu animale, nu divine. Adică Heidegger și alții vor să înceapă un astfel de demers ca să descopere ce caracterizează omul ca om. Deci omul “văzut” nu din perspectiva geneticii lui, a sociologicului, din perspectiva biologicului lui, al divinității sau a antropologicului ce-l cracterizeaza.

Ci pur și simplu din perspectiva umanismului său. Pentru că dacă privim cu (exagerată) pedanterie, cu acea meticulozitate ieșită din limite nu o să putem distinge omul ca ființă a umanismului ei. Și când spun meticulozitate mă gândesc la toate direcțiile care îl pot surprinde pe om, dar care îl pot deforma și apoi distruge prin despuierea omului și prin decuplarea lui de la ceea ce îl poate caracterizeaza în primul rând. Nu poți să îi vezi omului oasele corpului sau mușchii cum și unde sunt așezați. Nu poți să îi vezi omului hormonii și glandele suprarenale sau acea “substanță a fericirii” mult invocată. Sau nu poți să vezi omul după zeii la care se prosternează. Sau nu poți să vezi că tot ce i se întâmplă omului se reduce la o substanță chimică sau la niște atomi care îi circulă prin creier și toate astea dau până la urmă posibilitatea de a defini omul. Nu!! Toate astea nu pot defini “omul-ca-om”. Omul din punct de vedere al universalității sale și a sineitatii sale se poate defini numai într-un orizont al umanului din el, al motivațiilor lui etice, artistice, gnostice. Și ce poate reprezenta cele mai adânci și elocvente forme ale umanului din om?? Este ceea ce îl va deosebi fundamental de orice ființare din lumea pe care noi o știm: este vorba de rațiunea și afectivitatea omului. Este aceea “Estetică” care ne vine de la greci, adică frumosul și cunoașterea împachetate în concomitența lor. Iar cunoașterea înseamnă și conștiința moralității sale. Înseamnă practicarea virtuților, a bunătății, a curajului, a înțelepciunii, a modestiei și cumpătării. A acelui “omul este măsura tuturor lucrurilor” care parcă va rămâne pentru eternitate ca o grindă unde dăm fără voia noastră cu capul. Și este până la urma Umanismul care a tronat peste Europa începând din Antichitate. Este forma după care ne aliniem și care dă situarea noastră în formarea propriei noastre păreri despre noi înșine. Dar este cum spun unii: și “o viziune a omului în Univers din exteriorul lui”, adică o viziune a omului integrat în lume, o realitate a sa împreună cu lumea. Este situarea omului în centrul lumii, în mijlocul propriului destin. Acesta era începutul unui traseu în care omul vroia cu orice preț să se definească, să se vadă integrat în viață și lume, într-o realitate în care chiar dacă era o ființă “căzută” reușea să se pună la dialog cu zeii, cu Demiurgul și mai apoi cu Dumnezeul biblic. Dar vroia să își afirme valorile, vroia să își caute locurile comune să își definesca valoarea lui supremă. Omul este scop în sine, nu un mijloc prin care alții, suboamenii sau îngerii își pot înfăptui dorințele. Omul când a “descoperit” Umanismul a vrut să își aleagă singur statutul.

Ori statutul lui era strâns legat la acea vreme în Antichitate, de dependența față de mitologic, de situarea mai apoi a omului într-o legătură “sanguină” cu cine a creat totul, cel care a răspândit învățăturile și dogmele. Și aici avem acel aforism din creștinism: “omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” care justifică hermeneutic preceptele biblice și dă asigurări, dă garanția încă de atunci a poziției speciale a omului în lume. Apoi Umanismul se maturizează în Renaștere, dar el vine din Antichitatea greacă unde a înmugurit prima dată, pe fondul aspirației omului spre propria cunoaștere, dar și spre a acționă în așa mod ca să ne putem exploata gândirea, emoțiile, să ne recunoaștem propriile slăbiciuni și să trăim în așa fel încât să dăm totdeauna dovadă de înțelepciune. Și Platon spune în Charmides: “cunoaște-te pe tine însuti!!”. De ce să te cunoști?? Ca să îți vezi zonele gri, să îți vezi slăbiciunile și să recurgi apoi la o autenticitate a vieții, o viață în conștiință. Iar acest proces de autoreflecție este fundamental în echilibrarea personală. Nu poți să devi, nu poți să iei decizii înțelepte, conforme fără a vedea ce te “mână” în viață, ce te motivează. Și tot acest eșafodaj, mai mult sau mai puțin convingător ne duce la acele întrebări capitale care sunt pe buzele tuturor: “cine și ce sunt eu??”, “are viață mea vreun rost??”, “pot să îmi fac un rost din această viață??”. Și se vede cu ochiul liber, că omul la un moment dat al istoriei, probabil la o devenire a maturității sale, omul “nostru” vrea să își vadă propria postură. Vrea să își întoarcă “privirea” către sine. Vrea să se delimiteze de postura ființărilor, de ceea ce a însemnat raportarea la supranatural sau de compararea lui atât de simplistă cu animalul dotat cu rațiune. Și apare din eter, dar tot de la Platon, dar în Phaidon, că omul “nostru” este de fapt un suflet imaterial care sălășluiește într-un trup material. Într-o închisoare unde sufletul omului este obligat să trăiască. Dar metafora continuă cu o genialitate fecundă: când sufletul se desprinde de închisoarea trupului el tinde spre “înalt”, adică spre perfecțiune.

Și unde întâlnește sufletul perfecțiunea, idealitatea în adevărata să amploare?? În “Lumea ideilor”. Acolo unde “Ideea de bine” tronează și toate celelelte idei în perfecțiunea lor se subordonează acestei genialități și genuinitați și toate celelalte idei poartă în ele ideea de bine.

Mă opresc puțin. Voi continua data viitoare cu al doilea foileton.

Marcel Mureșan

Citește și

Cântecul de Lebădă